traieste-ti clipa!

 În lanul meu de mândru grâu, cu bobul mare, auriu, 

 pășind, cu fruntea aplecată, am poposit și eu odată. 

 întinsă-n iarbă-nfierbantată ,de-al verii soare alintată... 

 părea că boabele de grâu vorbeau şoptit un grai ce-l știu. 

 parcă-mi spuneau că le-am strivit, în clipa-n care m-am oprit 

 și cu mult greu s-au ridicat din locu-n care le-am culcat;

 dar, auzind al meu suspin, m-au și iertat, ca din senin. 

 n-au îndrăznit să-ntrebe ce-i ,de ochii mari mi-s triști și grei 

 atâta doar, n-au rezistat și-n graiul meu au cuvântat: 

 « pe noi ne arde soarele 

 vântul ne culcă grânele 

 și ploaia, rar, ne spală bobul 

 dar tot nu suspinăm ca omul... 

 ce-ai pătimit?ce te-a rănit, 

 de chipul azi ți-e răvășit? 

 ce ploi în ochi s-au revărsat? 

 ce vânturi fruntea ți-a plecat? 

 de ce nu râzi ca noi  în soare? 

 ce-atâta sufletul te doare ? »

 Am amuțit, ce pot să zic ?Cum să aud vorbind un spic? 

 văzându-mă cât sunt mirată, s-au înroşit  macii îndată... 

 Și cum rădeam, parcă de mine,crezând că-mi pare, n-aud bine,

 un vânt puțin înfuriat, m-a pălmuit și m-a certat : 

 « o, chip de om, de ce oftezi ? 

 frumosul lumii nu-l mai vezi ? 

 nu simți natura cum te roagă 

 să o priveşti? nu mai fi oarbă! 

 eu alerg veșnic pe pământ 

 și nu mă odihnesc cât sunt 

că doar puţin de m-aș opri 

 același vânt nu aș mai fi... 

 M-ați confunda cu adieri 

 ce vă-nsoţesc în primăveri 

şi n-aş mai fluiera acum

ca un hoinar uitat  de drum.

 ori tu, tu chip de om frumos, 

 poți să alergi, poți să stai jos, 

 poți face tot ce îți dorești 

 cu toate astea, nu zâmbești...” 

 Ei, bine, am înnebunit? Sau, vântul, tocmai mi-a grăit? 

 nici nu-mi revin din nebunie, că iar aud o grozăvie 

 cum o furnică pirpirie, cu ochii plini de bucurie, 

 călăre pe picioru-mi stâng, mă ia la rost : pe cine plâng? 

 Și soarele s-a îmbufnat că lacrima nu mi-a uscat, 

 și-a aruncat trei raze mici pe trei obraznici licurici, 

 ce stau pitiți în părul meu, tot cercetându-mi gândul greu... 

 Intrând în joc, zâmbesc ușor, le spun că nu mai pot de dor, 

 că mi-i iubitul depărtat și de un an l-am tot chemat

 iar de va trece înc-un an , eu  mă topesc de-al lui alean... 

vedeţi voi, omul când iubește, nu mai aude, nu zâmbește 

 în noapte somnul nu-i tihneşte...de-atâta patimă tânjește. 

  "păcat!" mi-au zis furnicile ..."€œpăcat" mi-au zis și spicele 

 îmbrățișate de-al lor vânt..."păcat!" mi-au zis într-un cuvânt 

 « vai, viața trece nesimțită, 

 când clipa nu se vrea trăită! 

 cutreierați întreg pământul, 

 uitându-vă rostul și gândul 

 și-n lume e atât mister, 

doar  omul orb, surd și stingher 

 oricât ar fi sărac, bogat 

 nu-i mai ajunge ce i-e dat... 

 mereu dorește tot mai mult 

 și merge-n gol, de gol umplut! 

 deschide-ți ochii din pustiu

trăieşte până nu-i târziu

 că, într-o zi, iubitul tău 

 va auzi de doru-ți greu  

 și va veni la timpul lui 

 că lucru fără soartă nu-i !

 tu doar te bucură de soare 

 de spice și de furnicare, 

 de vânt, de micii  licurici, 

 și râzi cu noi, cât ești aici !  »