nimic fără iubire

 prea multe vorbe fără rost s-au spus
prea multe râuri de idei nu au un curs
multe repoșuri și cuvinte fără sens
s-au spus, s-au scris, apoi , tacit, s-au șters.

prea des punem tăcerii etichete
strângând rostirea în simple pachete
ce n-au un îndrumar spre-a desluși
ce-a fost de spus când mai puteam simți.

se-nvârte rostul nostru în cuvinte
un sens ne iartă, altul încă minte
doar fapta-i singura care mai deslușește
ce-i bun, ce-i rău, cine și cum greșește.

Alunecă-ntre sensuri, tremurând
și nu-i nimic sa-i facă sprijin dintr-un gând
ca firul printr-un ac ingust,pășim subțire,
uitând că nu-i nimic de spus fără iubire.

cum?

Cum să păşesc

peste cadavre de speranţe,

cum să mă regăsesc

în cimitirul unei vieţi

ce nu s-a vrut născută-n nefiresc?

Atâtea nopţi şi zile-atât de false

cer visului iertare…

rămâi un vis…

dar visul, te intreb,

poţi să mi-l ierţi?

ori nu-l suporți în preajmă?

cu degetele încleştate de durere,

o ultimă speranţă

plânge într-un colţ

E cimitirul plin de gândurile mele

cum s-o salvez,

tu spune-mi, cum,

când nici pe mine să m-ajut nu pot?

de-aş şti să ies, cumva, de-aș ști să fug

să-mi uit întunecimea,

de-aș putea

dezamăgirea de-aș schimba-o

pe-un drum lung

azi aș fugi

dar să-mi accept nefericirea,

ca un ciung?

Nu pot și nici nu vreau

destulă mi-e micimea…

cum să-mi îngrop senină

făr' a vrea

cum să-mi refuz

chiar și speranţa de a mai spera ?

plecări

ai hotărât să ne despartă lumi,

aproape-am fost dar am rămas alți doi

să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?

nici tu nu crezi, eu nu dau înapoi.

mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe

la urma urmei, totu-i cu folos.

împachetează din ce-a fost o noapte,

să-ţi aminteşti cât am trăit frumos.

dar pune în bagaj şi-o sărutare

a buzelor ce n-au grăit chemări.

eu stau... tu mergi pe singura cărare

fără sosiri, dorită de plecări.