miercuri, 14 decembrie 2016

ler

cât încă leru-i ler, un drept la vis mai cer
că numai ce-am păşit, în timpul meu grăbit
cu stângul am călcat, nu-mi fie cu bănat,
şi am iubit ca sfânt, tot omul pe pământ...
dar azi mai mult ca ieri,cu părul nins de ger
sugrum în sfâşieri, glas fără primăveri,
rugând în ce-am greşit să-mi ierte de-am mâhnit
stingând şi eu în piept tot ce mi-a fost nedrept.
om din pământ născut, sub cerul crud cărunt
îmi ţin braţul întins în stânga unui vis

ca omul de timp nins, de doruri greu cuprins.

iertări

şi poate că n-ai fost decât un vis
un vis frumos, aş spune,dar ce trist
cuvântul geme-n plânset răguşit
când strâng doar spini în suflet, mărăcini.
să-ţi spun ’la revedere' , nu-i curând
dar nici adio nu-i, ce gol cuvânt!
să tac, să uit,
cum aş putea pansa
ce rană sângerând,
a mea, a ta...?
dar poate-am fost numai un vis şi-atât
eu, ţie, mie, tu,
nimic mai mult...
rog să-ngropăm securi ce ne-ar sfârşi

numai iertând,mai câştigăm o zi.

luni, 5 decembrie 2016

chei

multe cuvinte mi-au murit nespuse
teancuri de gânduri zac în praf ascunse
plâng zeci de-mbrăţişări pe mâini uscate
şi zâmbete în riduri îngropate
o, de-aş deţine cheia revenirii
cheia ce mi-ar deschide uşa unui timp
să pot întoarce faţa de-altădată
să pot zâmbi oricărui simplu chip
să pot îmbrăţişa ne-mbrăţişatul
şi să-mi rostesc tăcutul de atunci
apoi să-mi scriu tot gândul într-o carte,
mi-ar fi in noapte somnul ca de prunci.
o, ce senin mi-ar fi prin ceruri slute
cum aş păşi, ca vântul, pe alei
dar zi cu zi timpul mi-ajunge munte
iar munţii doar în piatră poartă chei.

joi, 24 noiembrie 2016

leruri

noiembrie atins de agonie
închide-albumul zilelor de miere
de-acum aştept fulgii cuprinşi de vrie
şi luminiţe-n geam dansând ca iele
vor scârţâi nelinişti reci sub paşii
strivind lucirea unui cer căzut.
curând vor mai zâmbi doar copilaşii
pe-un derdeluş cu pete mici de lut.
pitici vor răzui norii degrabă
să cearnă albele uitări ca o perdea
când leru-i ler, o inimă întreabă
oare speranţa ştie-a patina?

miercuri, 23 noiembrie 2016

plecări

am înteles că pleci, după tăceri
îmi tremura o rugăminte-n glas 
aş fi rostit-o azi sau poate ieri
dar m-ai oprit cu bunul tău rămas
ai hotărât să ne despartă lumi
aproape-am fost dar am rămas tot doi
să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?
nici tu nu crezi, nici eu nu dau ’napoi
mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe
la urma urmei totu-i cu folos
împachetează din ce-a fost o noapte
să-ţi aminteşti ce am trăit frumos
mai pune în bagaj o sărutare
a buzelor ce n-au grăit chemări
rămân, tu mergi pe singura cărare
fără sosiri, dorită de plecări.

vineri, 11 noiembrie 2016

lie, ciocârlie

e ca şi cum ar fugări un vânt în zări
pe-un câmp de spini, plăpânda păpădie
îndurerată ca o lie ciocârlie
aşa te zbaţi când îţi iei viaţa la-ntrebări.
e ca şi cum un cer plin de rugini
îşi scutură amaru-n ochii tăi
vezi doar pustiul zborului prin văi
îndurerată ciocârlie printre spini.
chiar ca şi cum nimic n-ar mai conta
te-aşezi pe cioata unui gând sfârşit
când timpu-i puf de păpădie-n vânt gonit
doar poezia-i, lie, vocea ta.

vineri, 28 octombrie 2016

însingurări

îmi caut gândul pe poteci ca-ntr-un pustiu
ce rece-i prundul peticit de frunze!
unde să te zăresc, unde să fiu, nu ştiu
şi merg de parcă aş păşi niciunde.
în dreapta mea, pădurea cu pistrui de rug
fură priviri, e-un templu de lumină
numai pe tine paşii-mi nu te mai ajung
şi umbra mi-e lividă, ca de-o vină.
un aur inutil îmbracă plopii sluţi
ce nu mai ştiu, ca mine, niciun zâmbet
cum aş putea să iert, zâmbind, şi tu să uiţi
că vom jertfi tot verdele din suflet?

joi, 27 octombrie 2016

Vis mereu nescris

când timpul ţi-a ajuns piatră de moară
şi visul bate pasul sec pe loc
orice cuvânt e ca făcut să doară
şi clipa ta e-a zeilor trist joc.
tu nu privi-napoi, ajungi curând să plângi
chiar de zâmbeşti amar, trecutul ţi-e fior
şi zilele ştiute-s răni adânci
fie că râzi sau plângi, tot lupţi c-un dor.
învaţă să accepţi prezentul cum ţi-e dat
să nu întrebi de ce şi până când
iar timpul va croi un drum ciudat
pe care-ai vrea să mergi oricum, oricând.
vezi? asta-i viaţa, nu-ntreba de ce
fie că-ţi place, fie că n-o vrei
atunci când o goneşti , prea repede
devine vis şi uiţi că-i doar crâmpei.

https://www.youtube.com/watch?v=Bd2ZZOdtPR8

duminică, 18 septembrie 2016

timpuri

nechează orele şi scot
pe nări, tot sufletul din mine
şi parcă-mi vine, uneori,
să le înjug
cum ştiu mai bine.
căpăstru să le pun, din flori
să se îmbete de mireasmă
când calcă tot ce eu adun,
să-mi plouă lacrimi de aghiasmă.
o, herghelie fără vreme
ce te-ar putea opri din drum?
nu vezi că viaţa mi se cerne
şi-s numai lut, nu, ţie, fân?
de-ţi par deşert, sunt doar un om
dar şi de-aş fi un câmp cu maci,
de ce m-alergi fără de somn,

fără să-ţi pese pe ce calci?

toamna

mi-a ruginit ultima zi de înflorire
iubirea-i mai confuză decât toamna
şi,poate, n-are, toamna, nicio vină
dar prea e pretutindeni...şi în noi.
azi, înţeleg, e timpul de cădere
ca frunze, flori, curg lacrimi arămii
atât de multe, nici n-ai vrea să ştii
e o nuntire-n vrie fără vrere.
spune-mi că-i timp de toamnă peste toate
şi că ne joacă timpul ca pe-un loz
că nu suntem noi cei sătui de ‘’poate''
şi, că  va fi din nou ''la vie en rose''

alegeri

ne vor vâna cărări
să le umblăm,
scrijelituri într-un pământ pustiu,
de nu mai vii să le păşeşti,
nu sunt
de nu mai eşti,
nici eu nu vreau să fiu.
ne-or căuta şi norii prin umbriri
să ne-mpletească paşii
câte doi
nimic nu va mai fi din amintiri,
de vom lipsi din ele
tocmai noi.
vor îngâna a jale plete lungi
de sălcii
aplecate în zadar
alungă-mă, de vrei să mă alungi
opreşte-mă, de vrei să-ţi fiu

hotar.

joi, 15 septembrie 2016

te-am auzit...

Dormeam, zâmbind, în somn şi-n vise
pe care-atât de mult le-am aşteptat
mi-a fluierat prin geamurile-nchise…
dormeam, când fără jena m-a strigat
L-am auzit cum fluiera-n neştire,
Cum sfâşia tăcerea nopţii reci
şi m-am simţit mai rece decât mine
cea care-am fost, când te-am privit cum pleci…
L-am auzit cum m
ă striga în noapte
tot ce-şi dorea, să nu mai doarmă nimeni
şi-n ciudă, parcă, fluiera a moarte,
Să nu visăm, să  nu dorim iubire.
L-am auzit urlând a disperare
De parcă singur, el, era însingurat…
n-ar fi oprit, să-l văd măcar în zare
cu unicul meu dor ce l-a luat.
L-am auzit cum şuiera pierdut
tot mai străin de mine şi-a mea noapte
şi, încărcat cu visul meu tăcut,
s-a pus pe fugă, singur, mai departe.
L-am auzit, e trenul vieţii tale
Ce n-a oprit secunda şi nu-mi eşti,
el mi-a furat şi ultima suflare,
Lăsându-mi falsul gând că mă iubeşti…

vineri, 19 august 2016

nerostiri

rotocoale de dor îmi ţin companie
părând că-s vie
...goluri mă înving
şi lipsa ta mi-e un tărâm de frig.
printre tăceri, cuvântul se divide
visând să strige
dar, prea amorţit,
se stinge în secunde
spre niciunde
şi calc peste cuvinte
nerostind.

cum ar fi fost să-ţi spun tot ce gândesc?
cum să rostesc ce roade ca rugina
tulpina unei crengi de fier, astăzi, ruină?
cum ar fi fost sa nu iubesc defel?
de mi-ar fi sufletul croit din pur oţel
n-ai fi nici tu atât de mult în el...
ori, ruginit, aşa cum crezi c-ar fi,
sufletul meu e-aproape de-a muri
pentru că n-a ştiut să fie fel
nici lut, nici cord, nici fier, nici porumbel.

atât te-a vrut, că a uitat de el.

joi, 4 august 2016

azi

de-aş fi ştiut că viaţa-i doar un pumn
de amintiri în care mă zăresc
un trist pribeag pe-un îndărătnic drum
ce nu-i nici om, nici umbră să-l numesc
poate doar asfinţit cu ochi de moarte
pe care timpul îl socoate-n zori
parcă nu m-aş mai naşte om,
plin de păcate
ci m-aş ascunde într-un colţ de nori
unde să nu mă ştie cerul strâmb, nici lutul
unde să pot striga ce simt, ce sunt
iar dacă nu mi-ar auzi nimeni cuvântul

vă jur ca aş ploua cu vise pe pământ.

miercuri, 20 iulie 2016

ţie

nu-i rid să nu ţi-l ştiu
nu-i zâmbet
să-i fie ochilor străin
oricât ar fi de-ncercănat,
ascuns de gânduri.
de nu-mi vorbeşti,
ghicesc ce ai de spus.
pasul adus
ţi-l veşnicesc în rânduri.
nici nu rosteşti
şi simt tot ce tu simţi
parcă te-aş sti de la-nceputul lumii.
dar să nu pleci
că voi fi rămâne lut
sub talpa căruia-ţi vei săruta străbunii
.

sâmbătă, 16 iulie 2016

orb

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gong după gong
plin de vorbe nezicânde
într-un gol de vorbe sec 
şi de râsuri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor 
când mă socot
că nu-i viaţă, ce mi-a fost
de mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață 
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
chiar de jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!

clipe

abia ce înflorise primul tei
când sufletul îmi colinda nebun
prin timpuri, încrezându-se holtei
deşi, tocmai păşea pe-un ultim drum.
zâmbea un soare, albi colţi de rechin
iar vântul şuiera ca un blestem
Sufletu-mi, colb dintr-un abrupt destin
Se īncurcase-n vise încâlcite, ghem.
parcă i-aş spune: ieşi din amalgam!
dar cât surâs îi vântură în plete
şi cum doar zâmbetul e tot ce am 
mi-e teamă să-l opresc, să nu regrete.
iar teii înfloreau ca buimăciţi
din aşteptări zvâcnind mir de simţiri
cum să le strig picioarelor : opriţi!
când paşii mei dau vieţii înfloriri?

deşert

oameni buni, cât în lume, sunt minuni sub tăceri 
tot atâtea, în vorbe, sunt povești despre ieri 
și oricâte aș spune, nimic nou n-am de spus 
în cuvinte curg veacuri, în minut veacu-i scurs. 
dacă spun 'm-am născut', câți ca mine n-au zis ?
dacă strig 'm-a durut', câți au plâns, câți n-au râs ?
și de scriu un cuvânt, fie el cel mai greu 
câți n-au scris rămas bun, de când timpu-i ateu? 
de vă spun că rămân, cât și cine tresare 
când a fi nu-i nimic, într-o lume-aşa mare? 
zic să port, asortând, în priviri doar tăcerea 
doar fac lumii un vid, îndeajuns cât durerea 
ce mă macină azi, ce mă sfarmă că sunt 
tot ce sunt, o fărâmă, cât un pumn de pământ
și închei, mulțumind, că exist,cât mă ştiu
râu, în marea de oameni, alt deşert în pustiu.

realitate

ce-am înțeles, trăind ani buni din viață?
simplu! nu-ți poți permite luxul de-a fi tu.
de ai curaj, creier la purtător
ești fără haz ori ai prea mult umor
ori te-ai trezit în altă dimineață...
se cere mult, chiar totul, fără schimb
darul cel mai de preț fiind chiar propriul timp.

de îndrăznesti să ceri pe cât poți da
ori ești hulit ori karma îți e rea
nu vezi în ce lume trăiești
esti umbra lor
a celor ce n-acceptă concurența
şi mai cutezi să construieşti un ţel?
te mai întrebi ce face providența?
ei, bine, nu-i prezentă la apel !
norocul e un vagabond și el
și timpul trece...
faci ce faci, te-nveți
cu ochii reci, cu inimile seci
și, mai presus de toate-nveți să taci
și, vrei, nu vrei, de sine te dezbraci.

credeai că-nsemni mai mult decât atât?
uiți în ce lume aspră te-ai născut,
unde nu-i chip să vrea logica ta
unde nu-i loc de zâmbete și vis
renunţă să cutezi că ești mai mult
decat o oaie-n turma oilor de muls
pentru cei mulți ce-așteaptă numai lapte
nu gânduri, nici cuvinte și nici fapte!

obișnuiește-te! doar, tu, chiar nu credeai
că ești oglinda unui zeu din Rai
că poți trăi, așa, zâmbind oricui ...
în lumea lor
ești doar marionetă
nebunule, chip desenat în cretă,
un hieroglif pe tabla nimănui .

da, veșnicia s-a născut la țară,
dar dacă tu ai soarta robului
oricât te zbaţi, rămâi doar o mioară
pe pajişte, la botul lupului.
uitând ce om erai, devii o stâncă
iar sufletul, o vale-atât de-adâncă
de nu va mai păşi nimeni  în el
poate doar dorul,  rătăcitor, biet miel.

duminică, 10 iulie 2016

gând

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gond după gong
plin de vorbe nezicânde
intr-un gol de vorbe sec
şi de rânduri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor
când mă socot
că nu-i viaţă,când nu-i rost
ce mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
dar mă jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!

luni, 13 iunie 2016

alt drum

de-ar şti negrul cum mi-e gândul
de-ar şti lutul sub copită
că-s mai mult decât strivită
ar păli, cu toate-n vântul
ce le-ar şterge ca pe mine
albe nopţi şi negre zile.
spune-i tu, odor, să-i spui
cum mă zbat şi cum n-am glas
nici de-un ultim bun rămas
parc-aş fi a nimănui 
talpă goală fără drum
din mereu înspre acum.
tot mă duc, odor, odor
lasă-mă, te rog, să plec
inspre drumul fără mers
mai departe de-un ocol
să nu ies în calea lor
să nu-mi ştie niciun dor
că mă sting dar tot nu mor
şi-mi râd flăcările-n foc
ciori cu-al meu soroc în cioc
de mi-e clipa mai deloc
iar eu plâng zâmbind la tot...
până când, că nu mai pot! 
of, odor, odor, odor, 
nu-mi ieşi mâine-n pridvor
poate pot pleca, să merg
spre ce-am fost şi mă petrec
fără glas,zâmbet, cuvânt
fără trup, doar dor şi vânt.

vineri, 13 mai 2016

de tine, tu

Tună cerul a furtună,
ard în ochii mei făclii
viață, mânz fără stăpână,
sub copite mă sfâşii,
de-am ajuns ca hău de lună,
doar cu dor să mă mângâi.
du-mă, vântule, departe
doar s-ar pierde urma mea...
să nu-mi ştie nicio moarte
fir de gând ce-l voi călca.
doar izvoare-mi fie şoapte
să-mi îngâne inima.
poartă-mă floare-n culoare
când, de dor, te-apleci roşind
cum, de cănd mă ştiu,mă doare
ce-am trăit mereu cu jind...
ba de-un zbor fără hotare
ba de-un vis mereu timid.

tună, cerule, mă tună
du-mă, vântule, mă du
până-n creştet sterp de lună
pui sub brațul norilor
să mai fiu un boț de humă,
doar să uit de tine,tu.

sâmbătă, 12 martie 2016

verdele clipei

îşi cere primăvara drept la viaţă
nu-i spune nu braţului ce întins
trezeşte amor
ţite zări de gheaţă
în geamuri aburinde şi-n cuprins.
zâmbeşte soarele timid în bulbi de floare
zambile, frezii, ghiocei, de timp desculţi
nu-i dărui o clipă oarecare
dar dă-i valoare clipei să n-o uiţi.
mâine-poimâine vei simţi schimbarea
vei implora o primăvară-n prag
permite-i să te-ntâmple...întâmplarea
e felul omului de a trăi cu drag.
pomi cu boboci înmuguriţi pe-o creangă
îţi bat în geam, ca aripa de cuci
de viaţa îţi e parteneră dragă
zâmbeşte cât mai eşti, mâine te duci.

vineri, 26 februarie 2016

primăvara

cum streaşina a prins a lăcrima,
sure zăpezi se sting de-atâta jale
că-i dusă iarna,
ducă-se cu ea,
din suflet, gerul ce mi-a dat târcoale!
sperând să plece, am deschis un geam
deschis să stea, nu-s eu îgrijorată!
soare va fi, răbdare încă am,
chiar de vin ploi
şi vânturi or să-mi bată.
să-mi aminteşti la toamnă să-l închid,
să nu mă mai surprindă prima brumă;
de-ajuns mi-a fost să-ndur atâta frig,
o iarnă cât un veac
şi-o săptămână

dar pân-atunci, tu, vino să m-ajuţi
cu varul vieţii-n doi să zugrăvim
pereţii goi
şi vom pleca desculţi
prin primăveri, un timp să veşnicim.

joi, 18 februarie 2016

la fel...

Nu sunt sub talpa timpului o urmă
cum nu-s fărâma unei veşnicii
ci doar o zi ce noaptea grea o curmă
cum nu am fost, la fel nu voi mai fi.
Ca orice zi port răsărit în zâmbet
când ochii îmi dezmiardă dimineţi
amiaza, tainic o dosesc în suflet
să pot zâmbi cât pentru zece vieţi.
Inevitabil, seara mă ajunge
nu-i umbră încă, dar departe nu-i
cât voi mai râde tot pe-atât voi plânge
până-mi va fi apus în ochi căprui
mi-e teamă, recunosc, de nefiinţă
poate pentru că nu îmi amintesc
ce-am fost, de-am fost, când nu am fost sămânţă
pe-acest pământ, în timp ce glăsuiesc.
Dar când va bate ceasul greu a noapte
mă voi gândi la tot ce am iubit
oricât n-aş vrea, voi merge mai departe
şi voi pleca, la fel cum am venit.


tăceri în plus

„ţi-am împlinit un vis„ - aşa mi-ai spus
când trenul fluiera indiferent
tu n-aveai nicio vină,
nici eu glas
l-ai sugrumat cu bunul tău rămas...
n-ai înţeles, tăceam incoerent
doar visul meu din urmă îţi striga
să nu mă laşi să plec!
nedumerit,
tu mi-ai zâmbit , de ce n-ai zis ceva?
de-ai fi atins obrazul c-un sărut,
ai fi ştiut... păream dar nu eram;
aveam un suflet,
s-a despins atunci
de trupul însoţit de-un geamantan.
n-ai întrebat nimic, cum să-ţi fi spus
“eu numai lângă tine pot fi eu” ?
dar trenul fluiera...
era de-ajuns să nu auzi cât respiram de greu.
nu m-aş fi dus,nu mi-aş fi amăgit
ultima şansă de-a simţi că sunt
„ţi-am implinit un vis„ - te-aud şoptind...
puteam sa-mi fi dorit
un zbor ucis?

joi, 21 ianuarie 2016

răscoliri

mă mai întreb din când în când
ce faci, unde ţi-e pasul
şi câte-un  braţ de dor  păgân
îmi gâtuie iar glasul.
mă-ntreb, aşa, ca un bătrân
ce nu mai are zile,
cât colb s-a pus pe-al nostru drum
şi cât peste iubire?
ce medic pieptul ţi-a cusut
din suflet când m-ai smuls?
sau amintirii ce-ai făcut
de nu mai  are puls?
degeaba-ntreb, oricum nu pot,
nu poţi schimba ceva...
frumosul nostru, cât a fost
e viu în slova mea.

luni, 18 ianuarie 2016

Purificare

visam să-mi curăţ spinii într-o zi
cu riscul de a sângera până la moarte
dar sufletul, un rug sălbăticit
îmi ţinea toate visele deoparte.
m-am hotărât apoi să plâng un an
poate-l înmoi cu ghimpi cu tot odată
însă măcieşul meu, ca un duşman
urzica şi-o chemase aliată.
mi-a înţepat cuvântul ca un junghi
pe fiecare ce-l putea atinge
îmi cădeau gânduri zilnic în genunchi
rugându-mă: grăbeşte-te de-nvinge!
priviri acide mă strângeau de gât,
de-atâţia spini se-nconjurase floarea
din ce mi-a fost păstram numai urât
de-atât urât uitasem ce-i iertarea.
şi m-am privit copil, prin amintiri
când ochii i-am deschis, lumini ţâşnind
am desluşit că nu prin asupriri
ci prin iubire poţi avea câştig.
de-atunci zâmbesc şi celui ce-mi înjură
iar celor ce-mi lovesc le zic amar:
bolnav ca ochii care-aduc furtună
e sufletul uitat de grădinar.

joi, 7 ianuarie 2016

happy end

e uneori viaţa ca un corset
în care inima-mi se zbate porumbel
în colivia dragostei de tot
şi doar un zâmbet ce-i mai dă avânt,
suavă adiere dintr-un ieri,
plăpândă amintire-a unui timp
în care doi zburam pe-acelaşi vânt
şi nu credeam în aripi de oţel
ce azi mă-nchid ca pe un penitent
în brate de absenţe ce te cer....
cumplite chinuri mă întorc pe dos
când mă avânt în visuri ce s-au frânt!
ce vorbe ne spuneam, de-nţelegeam
şi ne-nţelesuri ce n-au astăzi rost?
copii senini, iubindu-ne frumos
am fost în anotimpul unui vis
ce nu avea-nceput
şi nici sfârşit
într-un cuvânt...
dar, iată, un cuvânt
ne-a fost un stăvilar de neînvins
şi-am amuţit în peşteri de tăceri
de nu mai ştim ce brate ne-au cuprins...
aprige smulgeri, bulbi de primăveri
rodeau din treceri veşnicii pe-un ram
când mă iubeai,când te iubeam,...
cât dor
penele zborului de dăruire sterp
cum mor trăind în lipsa ta,
cum mor!
când amintindu-mi doar
zvâcnesc în piept
cumplite zbateri de-a trezi un ieri...
dar nu mai cred în vieţi
cu 'happy end’.