marți, 14 octombrie 2014

nostalgii

mi-e dor de ceruri blonde
cu lună fără cearcăn,
de ploile grăbite şi norii ciufuliţi,
de tunete-n silabe, adesea bâlbâite,
de ruşinarea serii când ne găsea iubiţi.
e început de toamnă, de zile scorojite
ce par că se-ngustează, nu numai se micesc
pe trotuarul orei, mai rar se-adună paşii...
ne ofileşte clipa,
ceţuri ne urmăresc..
buze invidioase, de struguri copţi în vie,
râd că îmi fac din vară visului înveliş
însă căpruiul toamnei,
oricât vrea să mă-mbie
zău că nu-mi place mie, n-o spun cu ocoliş.
mie-mi lipseşte zborul
de puf de păpădie,
mie mi-e drag pământul cu flori,
nu cu pistrui
fraged sărutul nopţii şi buclele de rouă
îmi vor lipsi o vreme,
ca mie, nimănui.

miercuri, 28 mai 2014

trecut

sunt duse toate, nu le învia
nu le-aminti, trezindu-le din moarte
au fost atât cât au ştiut a fi
lasă-le azi,
rămână duse toate!
au fost poteci
pe drumul ce ne-a fost
cu ierburi mari
crescute-n colţ de piatră
le iartă,
ne ştiu paşii pe de rost...
un anotimp, măcar, te rog,
le iartă!
ai închis ochii de atâtea ori
şi i-ai deschis mai plini de întuneric...
când mă-necam de dor,
ai respirat...
respir eu, azi,
spune-mi că nu te merit
și ne iartă.

ieri

azi, ce-aş fi fost de nu-ţi ştiam iubirea?
ce-i creanga fără verde frunza ei?
iar trupul meu, trunchi putred,
strâmb din glezne,
de n-avea suflet,
cum ardea mocnit...
ce-aş fi fost eu, de ieri, lipsindu-mi rostul
m-aş fi adăpostit sub primul gând
şi-n cerul gurii nu ştiu cărei zile
mi-aş fi pierdut şi umbră
şi-al ei drum?
ce voi mâine, chiar nu pot a spune
dar ard, în trup, un suflet cu scântei
e luminos, e verde, are umbră
zâmbesc...
curând voi fi un cer de-o zi de ieri.

sâmbătă, 17 mai 2014

stare de fapt, nu poezie

te înveţi uşor cu însingurarea,
oricât de insuportabil pare începutul acestei relaţii
după un timp devine a doua ta natură
ori, cred că tocmai asta e forma perfectă a iubirii.
şi, da, începi să iubeşti, să respiri clipele
petrecute cu ea
vă înţelegeţi de minune
comunicaţi ireproşabil
ea îţi ascultă fiecare gând
îţi ştie gustul fiecărei lacrimi
nu-i niciodată insistentă,
cunoaşte momentul exact al cerutelor tăceri.
iar când ceva sau cineva
de dinafara concubinajului vostru
perturbă curgerea firescului
inevitabil te simţi atras de necunoscut
te avânţi cu inima deschisă
în vântul rece al schimbării
uiţi de însingurare
simţi că eşti viu
tremuri, respiri sacadat, pulsezi
...pentru o vreme
dar dintr-o dată
o bizară simţire te întoarce
la realitatea căreia îi aparţii de la-nceput
aş spune, chiar, dintotdeauna.
numai singurătatea este cea care aşteaptă
orişicât
şi numai ea te înţelege întru totul.
te sperii, te condamni şi te retragi
în braţele tăcerilor fără-nţelesuri etalate
zâmbind sarcastic, te aşezi confortabil
în starea pe care o cunoşti cel mai bine
din care îţi promiţi ca nu te vei mai ridica niciodată.
singurătatea ta nu te provoacă
nu te consumă, nu cere nimic
ea nu te schimbă, nici măcar nu-ncearcă
te însoţeste peste tot
lăsându-ţi totodată, spaţiu
aer
şi clipă,
spre a fi tu însuţi.
singurătatea s-a obişnuit cu tine
te-a ales
şi nu vei mai avea nicicând o parteneră
 s-o echivaleze
darmite să o depăşească.

marți, 13 mai 2014

vină

putem trăi aşa o viaţă-ntreagă
cu visul şchiop în trupuri seci de lemn
eu să nu ştiu măcar dacă ţi-s dragă
tu să nu ştii c-ai fost şi-mi eşti poem.
putem zâmbi oricând în zori de gânduri
şi-apoi, cuminţi, mereu străini de noi
nopţilor să le batem zeci şi zeci de scânduri
oricum ne-aşteaptă ziua de apoi.
putem muri firesc, praf într-o tină
numai cu vina oarbă de-a nu fi
dar când păşi-vom goi înspre lumină
ce vom păstra din basmul 'am fost vii'?
sufletul palid, şters ca de o toamnă
va plânge că de tot l-am flămânzit
el ne-a cerut numai iubirea hrană
dar ne e teamă... teamă de trăit.

duminică, 4 mai 2014

amânări

n-ai decât să te gândesti la mine
n-am decât să strig cât îmi lipseşti
noi, cumva, ne merităm, iubire
eu nu ştiu să-ţi fiu, tu nu îmi eşti.
poţi vorbi ore în şir cu liliacul
movul lui nu e molipsitor
viaţa fără înfloriri e tacul
ce ucide ticul meu de dor..
n-ai decât să crezi că nu-ţi mai pasă
n-am decât de dragoste să scriu
timpul aşteptării e o plasă
sufletul hrănindu-mi cu pustiu.

vis violet

în universul meu nu există distanţe
nici oameni,
doar suflete
cuvântul e un mim stângaci
al gândului,
poet prefăcut
ascultă-te şi nu vei mai avea nevoie de el!
aici, legea şi timpul încă nu s-au inventat
suntem culori
şi umbre cu priviri de om
dar, mai presus de toate, suntem
zâmbete
şi stări de negăsire
când amânăm iubirea
ca pe-un timp al omenirii
nu te lovi de un perete milimetric
ce poate naşte ziduri!
şterge-mi suspinul gândului sinucis
în ştreangul tăcerii
rămâi culoarea în care ne-am regăsit
dilatând universul către plus infinit!

muguri de vis

din toate câte-au fost să ne rămână
mai mult decât un răsărit apus
să nu ajungem pumnul de ţărână
să nu fim pasul unui vânt grăbit
din toate câte-au fost rămână zâmbet
nimic să nu-i umbrească inimii
de vom piti umbriri în dos de suflet
noi să renaştem pentru-a ne iubi.
cuvântul, şoapta să ne fie moarte
dacă fiindu-ne vom deveni inerţi
de sar câte-un etern, te rog, tu iartă-mi
etern vom fi oricum, visând deştepti.
el s-a născut în noi, când, întâlnindu-l
nu am avut cuvânt, zâmbet sau glas
ştiam că-i mai adânc decât chiar gândul
o punte între suflete-a rămas.
pasul ce l-am făcut atunci, ţi-aduci aminte,
dând vietii zile, ca într-un poem
scriind clipe şi nopti, fior, cuvinte
e acel pas în care înviem.
într-un târziu, ceri socoteală zilei
ce i-a venit să încolţească-n vis?
pământul vieţii nu-i câmpul copilei
cu ochi de lut şi păr de lut încins...

preschimbare

începi a-mi umple golul cu simţire
cuvinte verzi frământă lutul amorţit
îmi peticeşti pe rând

intrările, ieşirile, durerile
goleşti chiar vidul de-al său vid...
curând 
nu vor mai fi atât de multe găuri 
prin care sufletul mi l-ai văzut
pierzându-se
poate că vei zâmbi o clipă sau o zi
privind ce-au făurit mâinile tale
dar să nu uiţi nicicând
că lipsa golului 
nu e totuna stării de deplin.

când sufletu-i livid
şi timpul de refacere
prea lung
se face că-i mereu puţin
prea puţin lut.
si sentimentul ciung
.
 

miercuri, 23 aprilie 2014

urmă de vânt

cine sunt eu?
mi-am întrebat pământul...
el doar mi-a dat o umbră
să mă văd...
cine sunt lumii?
mi-am privit înaltul
înaltul mi-a dat raza
şi-am văzut
o umbră întrebând
un lut sihastru
eu cine sunt?
cerul zâmbea albastru...
deschid fereastra ochilor
întreb oglinda
eu cine sunt?
ea singură tăcea 
cu umbra mea cu tot
cu-ntreg pământul 
din cer si lut, doar praf , nimic mai mult...
priveam în gol un gol ce mă privea.
mi-a spus cuvântul
tu, iubire, eşti 
dar umbră vei rămâne,
numai umbră
urmă de vânt
gleznei de catifea.

sâmbătă, 29 martie 2014

delir

cum mugurii înving zăpada
în anotimpul de treziri
cum soarele-şi ridica pleoapa
neobosită de priviri
cum se reinventează malul
sub mângâierea unei mări
aşa aş vrea să mă iubeşti
răspuns la toatele-ntrebări.
cum vântul tremură de teamă
că altă frunză va cădea
atinsă de-a iubirii palmă
dar nu vrea locului să stea
şi bate-n fiecare toamnă
şi frunze cad în urma sa
aşa vreau tu să mă iubeşti
să fii tu vânt, eu frunza ta.
cum râde un copil devreme
fără habar de ce-i va fi
cum un bătrân ştie să-ndemne
la viaţă-n prag de a muri
cum ceru-şi uită necuprinsul
cuprins în ochi ce-l oglindesc
aşa aş vrea să fiu iubită
precum aş vrea să te iubesc!
să-mi fii în suflet ţărm, eu, mare
ochilor mei doar tu culoare
să-mi fii tu aer ce-l respir
să-ţi fiu trezire şi delir.

joi, 27 martie 2014

apă şi foc

plouă plictisitor, plouă alene
îneacă huma lumii de timp arsă
sufletele înjumătăţite angoasă
cu fir de grijă crosetează gânduri...
amurgul geme
în parfum de primăvară
chiar dacă cerul parcă  stă să nască
alţi pui de ceruri gri;
lumea-i firească
doar pe al zilei eşafod
speranţa zbiară
buzele mele smulg un zâmbet aspru
chipul trăirii scump e la vedere
îmbrac roba tăcerii de sihastru
în vântul clipei par o adiere.
plouă din ochi cu plictiseli eterne
ascuns în nori de lut, soarele cască
iar sufletu-mi, dumnezeiască iască,
abia mai arde, stins de-a lumii vreme.
e-un timp de nu-mi cunosc rostul in viată.

cuprins de necuprins

pierd ani în jocul meu de-a viaţa
mor curând
fac o mutare, ea vreo trei la rând
şi doare
dar cum şi cui să-i mai spun
că tot ce am
sunt anii
smulşi de un timp grăbit
ca foile golite-n calendare?
mâine-poimâine sunt am fost
şi-am fost
(şi încă doare)
cum numai eu puteam să fiu
cum altfel oare?
că doar nu-s clona nimănui
nici întâmplare
nu m-am născut din lut
ci din iubiri
şi (mă repet) cumplit mă doare
fiindcă iubirea, ea va arunca
dintâiul pumn de lut
peste-al meu trup
buzele mele pline de sărut
în zâmbet mut se vor pietrifica
zic unii c-am trăit pentru iubire
că sufletul nu-ncape în mormânt
atunci cum să-mi încapă totul în cuvânt?
nu am răspuns
dar ştiu că am iubit
şi, dup-atâţia ani
după atâţia ani
încă n-am pus un punct
la infint.

suflet

din tinereţe primeam semne
că rostul vieţii-i necuprins
când alţii semănau blesteme
eu căutam şi-n vis un vis.
răstălmăceam cu disperare
la întrebări acel răspuns
însă pe cât strigam mai tare
pe-atât tăcerile m-au uns.
am apelat la mii de trucuri 
să înţeleg, sper nu târziu
că sufletul, nu vorbe, lucruri
umple al tainelor pustiu.
de-atunci, oricăruia întreabă
îi voi răspunde surâzând
că, oamenii, trăind în grabă
uită de suflet prea curând.
îneacă mările corăbii
soarele arde tot ce-i lut
gânduri mai negre decât corbii
mucegăiesc orice avut.
dar când vor fi lipsiţi de toate
pe coji de vis îngenunchiaţi 
singurul ce nu-i dă deoparte
e sufletul, nu-l mai uitaţi!

şah mat

mereu pionii sunt sacrificaţi
Mării, Ioni, Ilene, Constantini
doar sunt destui, zic regii,indignaţi.
plânsi de vreo două rude, trei străini
pe când, ehei, cu noi e altă treabă
doar ce-ar fi şahul dacă n-am fi noi?
ne apără şi cal şi turn degrabă
câţiva nebuni mai îndrăznesc război.
ce credeţi, că-i uşor în jocul nostru
să ieşi victorios fără să-nşeli?
poporul de pioni îşi are rostul
vieţile lor sunt, simplu, doar greşeli.
eu cred că aş schimba puţin tot jocul
punând un Dumnezeu pe un pătrat
să văd atunci de-ndură ca norodul
să fie veşnic cel sacrificat.

taine

mi s-a dus multul şi mai am puţin
pun steagul alb la un sfârşit de drum
cărări de-o viaţă le-am păşit hapsân
tot ce mai am e ultimul acum.
ce să mai spun, ce oare nu am spus
ce soi de vorbă mi-a scăpat nezis
strigând nu fac decât să plâng a dus
şi parcă n-aş mai cere vieţii bis.
azi mi-aş lua adio de la mulţi
aş alinta tot ce mi-am refuzat
dar cu uscate buze cum săruţi?
cum să-l îmbrăţişez pe cel plecat?
mai am puţin, zile sau nopţi, un fleac
sfârşit ori început totuna-mi par
regretul meu e neaflatul leac
al inimii iubindu-te-n zadar.

vis de copil

nu-nţelegeam nimicul dintr-o viaţă
legam fundiţe roşii, 
visele in fir,
râzând hoinar când, rar, câte-o amiază
zambea in uşa ca un musafir
era atât de bine când, în preajmă,
îmbrăţişai iernatic trupul meu
chiar Mona Lisa ar fi fost geloasă
când surâdeai în fel de Promoteu.
acelor zile noile-am dat nuanţă
din vagi emoţii am schiţat un chip
dar ce-am iubit mai mult,
au fost din toate
acele clipe fără anotimp.
povestea noastră ar fi fost aievea
de s-ar fi petrecut în doi, ce timp sublim
dar cum, pe ton de basme-adorm copiii
am adormit şi eu visând să fim.
trezeşte-mă de crezi că nu-i minciună
de vrei să-nsufleţim tot ce-am visat
nu vreau niciunui minut sa-i stim de urmă
doar, rogu-te
trezeşte-mă,de ai un timp de dat!

zidire

ai existat
îţi spun de pe acum
pe mai târziu
nu ştiu de-oi fi să-ţi spun
mi-ai existat în suflet ca un munte
de la un vis la altul
doar tu punte.
ai existat
în mii şi mii de feluri
când te vei pierde
află-te-n cerneluri
ţi-au rezervat loc în eternitate,
departe de-a te pierde, mult departe.
ai existat
mi-ai fost marea zidire
în tot cuvântul te-am sculptat,
iubire.

duminică, 9 februarie 2014

cânt

ce glumă e viaţa mea toată
şi tac
de treizeci şi şase ierni aspre
de cântec mi-e dor,
de-o iubire ca-n basme
dar sufletul,
bleg interpret fără tact
se-mpiedică-n bâlbe,
de dor cocoşat,
robit de fantasme.
ar vrea să mai spună ceva
ca nicicând
cuvinte ce nu s-au spus încă
dar însuşi cuvântul e-un munte,
o stâncă
ori stâncile, munţii, nu cad
ascultând
o rugă, un vis, o durere, un gând
a iubirii poruncă.
o zi mai închei,
poate ultima zi
un drum rătăcit într-o palmă
îngrop amintiri
ruginite de toamnă,
rugând zeii drepţi să nu uite-a iubi
pe cel mai păgân muritor din cei vii,
un cânt
fără gamă.