muguri de vis

din toate câte-au fost să ne rămână
mai mult decât un răsărit apus
să nu ajungem pumnul de ţărână
să nu fim pasul unui vânt grăbit
din toate câte-au fost rămână zâmbet
nimic să nu-i umbrească inimii
de vom piti umbriri în dos de suflet
noi să renaştem pentru-a ne iubi.
cuvântul, şoapta să ne fie moarte
dacă fiindu-ne vom deveni inerţi
de sar câte-un etern, te rog, tu iartă-mi
etern vom fi oricum, visând deştepti.
el s-a născut în noi, când, întâlnindu-l
nu am avut cuvânt, zâmbet sau glas
ştiam că-i mai adânc decât chiar gândul
o punte între suflete-a rămas.
pasul ce l-am făcut atunci, ţi-aduci aminte,
dând vietii zile, ca într-un poem
scriind clipe şi nopti, fior, cuvinte
e acel pas în care înviem.
într-un târziu, ceri socoteală zilei
ce i-a venit să încolţească-n vis?
pământul vieţii nu-i câmpul copilei
cu ochi de lut şi păr de lut încins...