M-am
aşezat pe-o bancă obosită
de
timp
şi
alte mii de călători
ce-au
zăbovit în calea lor grăbită
mai
trişti,
mai
veseli sau mai visători.
Ascunse
printre ierburi ce-au crescut
abia-i
zăresc picioarele
tocite
ce
parcă-mi par ieşite din pământ
perechi
de braţe
vrând
să mă alinte.
M-am
aşezat pe-o bancă,
obosită
un
gând mi-am agăţat,
fără
să ştiu
în
aşchia din trupul ei trezită
de-oftatul
sufletului meu
sălciu.
Cum
mă suporţi cu gândurile mele
când
ai văzut în timp atât de mulţi
şi
celorlalţi le-ai oferit tăcere...
cum,
azi, mai poţi pe mine
să
m-asculţi?
De
multe bănci avem nevoie-n viaţă
de
câte ori am vrea
să
ne oprim
când ne-aşezăm
pe-o bancă într-o piaţă
şi
fără vorbe ne însufleţim!
Sunt
bănci tocite de-ale noastre gânduri
ce
nu le aparţin dar le-odihnesc,
poartă dureri, rană pe trup de scânduri
iar
eu, că mai rezist, le mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu