pe-o bancă

M-am aşezat pe-o bancă obosită

de timp

şi alte mii de călători

ce-au zăbovit în calea lor grăbită

mai trişti,

mai veseli sau mai visători.

Ascunse printre ierburi ce-au crescut

abia-i zăresc picioarele

 tocite

ce parcă-mi par ieşite din pământ

perechi de braţe 

vrând să mă alinte.

M-am aşezat pe-o bancă,

obosită

un gând mi-am agăţat, 

fără să ştiu

în aşchia din trupul ei trezită

de-oftatul sufletului meu 

sălciu.

Cum mă suporţi cu gândurile mele

când ai văzut în timp atât de mulţi

şi celorlalţi le-ai oferit tăcere...

cum, azi, mai poţi pe mine

să m-asculţi?

De multe bănci avem nevoie-n viaţă

de câte ori am vrea 

să ne oprim

când ne-aşezăm pe-o bancă într-o piaţă

şi fără vorbe ne însufleţim!

Sunt bănci tocite de-ale noastre gânduri

ce nu le aparţin dar le-odihnesc,

poartă dureri, rană pe trup de scânduri

iar eu, că mai rezist, le mulţumesc!