ultima toamnă

Mă sperie toamna ce-mi mătură gândul

umbrindu-mi pământul cu vise uscate

cad frunzele-n şoaptă  pe rând înnoptându-l

din crengile-mi roase de timp înnodate

Nu vreau chipul palid în seară să-l scutur

dar verdele zilei mi-l pierd în durere

vin ploi fără suflet pe umeri duc vânturi

golaşe aleargă speranţe-n tăcere

îmi scârţâie trunchiul şi scoarţa îmi crapă

slabită de patos  îmi simt rădăcina

mi-e sete de viaţă dar toamna mă-ngroapă

lumina mi-o frânge,  mă strânge şi tina.

Sărut obosit  a mea sevă ce-mi curge

cu trup fără vlagă, secat mă frământ

mi-e teamă că ultima toamnă mă duce

şi lemn pentru foc voi ajunge curând.