amurg...

din nou te frămânţi şi din vis te trezesc
liane de gânduri ce-n gol te-mbrâncesc
absurdul te strigă, te-ntoarce din drum
din patima vieţii respiri numai fum

şi  iar n-ai cuvinte, migrezi spre pământ
cu aripi zdrobite şi visul înfrânt
orbită de teamă  speranţa n-o vezi,
ce noapte te-ndeamnă în beznă să crezi?

nu-s nori ce te-apasă pe umerii goi
nici zori de melasă, doar drumu-napoi
un bulgăr ţi-e sufletul greu de necaz

ai zâmbet de piatră, ce mim fără haz

păşeşti pe pământul de simţuri pustiu
distrugi muşuroaie de dor ce te ştiu
revii în ţinutul de umbre şi stânci
şi lacrimi iţi sapă în ochi răni adânci

atunci şi acum…două lumi paralele
te pierd rătăcind, pendulând între ele
nici zi nu-i, nici noapte…săgeţi te străpung
din vis aruncate…în tine-i amurg

să zbori, să înoţi, nu respiri...încurcată

să lupţi, să renunţi…doar decide odată!
s-alegi între negru şi alb…imposibil
cât beznă-i în gând niciun alb nu-i vizibil!

ţi-e sufletul singur, se zbate turbat
cât pune în cumpănă zborul visat
şi toate speranţele zilei de ieri
ucise, devin tot atâtea poveri

şi iar te frămânţi când din zbor te opresc
liane de gânduri ce-n gol te-mbrâncesc
şi visul ţi-l curmă, mergi fără avânt
departe ţi-e visul şi sufletul  frânt.