Tribut

trecut de miezul nopţii, plin de stele,

întregul cer părea că doarme dus

când l-am privit, furiş, printre perdele

ademenind o stea cu un surâs.

cu ochii negri, zări  înfuriate

m-au acuzat că le-aş fi jefuit

şi, ca să-mi fie zilele iertate,

m-au condamnat la zâmbet infinit. 

de gestul meu şi luna, indignată

-ea, care niciodată n-a răspuns-

mi-a interzis să o mai chem în şoaptă

şi printre nori degrabă s-a ascuns.

în scâncet de durere sugrumată,

am înghiţit în sec şi am închis

ca pe-o fereastră de-aminitiri pătată

încă un vis ce nu s-a vrut doar vis.

Sunt vinovată! mi-am sfidat destinul,

gândind că voi avea o stea a mea;

dar n-am prădat de frumuseţi seninul,

sunt vinovată doar de a visa.

plătesc, de-aunci, tribut până la moarte

zâmbind când ochii-mi plâng a "nu se poate".