despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
iartă,uită și nu privi-napoi, dacă vrei să valoreze clipa.

Totalul afișărilor de pagină

duminică, 27 decembrie 2015

treceri




a mai trecut un an
zău, nu ştiu când
dar parcă ieri eram zâmbind
copil plăpând
căruţelor umplute de porumb
din lanul verde brumăriu
plin azi de plumb.
a mai trecut un an
lan, zori de-albastru
un cer sticlind, mormântul unui astru
nimic din ce ştiam nu mi-e la fel
a mai trecut un an...
şi eu cu el.
şi s-a mai stins cu timpul o privire
alt suflet zbuciumat de-mpovărire
s-a mai făcut o cruce pe pământ
şi un cuvânt s-a mai zvântat în vânt.
a mai trecut ce trece zi de zi
înca un plâns, un freamăt de- a mai fi
a mai murit în dor o-mbrăţişare
albumul sufletelor plecate-i tot mai mare.
vor trece ani, culori de verde-n gri
vor ninge ierni din toamne ruginii
mâine-poimâine vom hrăni pământuri
iubirea o vom răsări în rânduri
scrise 
în grabă, într-o carte-n raft
cuvinte, sentimente, toate-s praf
în goana timpului ce nu ştie de noi
şi va fi soare iar, vânt şi iar ploi.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

simplu

poţi spune 'albastru'
în loc de ”te iubesc'
atât mi-e de senin
în preajma ta.
poti inunda toate văile
cu un zâmbet
atât de mult îmi curgi
în priviri, fiind.
poţi exista o clipă
oricum vom fi etern,

iubindu-ne.

timpul aurului trist

arbori de-ar fi crescut din mine
s-ar fi desfrunzit
greier de mi-ar fi fost cuvântul
ar fi amuţit.
dar om am fost să fiu
şi nu am frunze
frigul nu-mi face din cuvinte sloi
săruturi încă-mi tremură pe buze
doar umbra noastră nu ştie de noi.
oricât aş vrea să-mi fii îmbrăţişare
ca soarele în brazda unui câmp,
doar pribegii mă prind într-o strânsoare
din care nu mai pot scăpa,

ce toamnă-n gând!

pesimistului

nu vreau să cred şi nici n-am cum
când spui că-i tot minciună
dau veşnicia pe-un scurt drum
dar nu te iau de mână.
eu cred în suflete, mai sper
că ochii nu înşală
şi pun zălog întregul cer
pe-un zâmbet de migdală.
duc munţi, în suflet, de dureri
ştiu cum suspină norii
dar nu dau mâinele pe ieri
nici de-mi blesteamă zorii.
trăiesc boem, cred şi iubesc,
n-am timp de îndoială
deşi mi-i felul pământesc

n-am gânduri de spoială.

iubire

eu vieţii îi făcusem nod
din prima dimineaţă
când încă mai credeam că pot
să-mi iau zeii la harţă.
lipisem visul zdrenţuit
cu gând de veşnicie
habar n-având cât infinit
e-n clipa de beţie.
şi ce beţie făr-alcool
îmbată nefiresc
lucidul sufletului gol
c-un simplu „te iubesc„!
ce zăpăcire prinde-n dans
zilele ca nebune
când de la pol la pol, un pas
faci, doar de-i spui pe nume.
cumva ea n-are început
ori nimeni nu-l vorbeşte
îi dai de gust într-un minut
şi brusc eşti o poveste.
zic genii că-i o boală grea
snobii, închipuire...
eu nu cutez să-i spun cumva

dar vreau să-mi fie fire!

marți, 6 octombrie 2015

pact

să facem pace!
eu îţi dau la schimb
toate tăcerile
tu doar dă-mi un timp
în care să fim noi
prin azi, prin ieri
printre cuvinte
prinse-n mângâieri
prin ploi,
prin plopi
un puf de păpădie
în zbor uşor
de fericire vie...
să fim cum nu ne-am amintit nicicând
stoluri de vise, cu aripi întinse
duse de vânt, purtate de iubiri
peste pământ
peste priviri şi ceas
până în pragul bunului rămas.
să facem pace!
nu-i nimic mai sfânt
decât iubirea
ce nu-ncape în cuvânt.

marți, 25 august 2015

aripi

pe-o margine de suflet,
în ruine,
se mai zbăteau,
când ai ales să pleci,
aripi de zboruri jefuite,
pline
de amintiri zdrobite sub paşi reci.
pulsa doar vidul 
prins într-o tăcere
ce sfărâma şi-un munte veşnic viu
când tu, cu braţul drept,
ca pe-o durere,
m-ai exilat în veacuri de pustiu.
nici nu ne-am spus adio...în neştire,
cenuşi, din ceruri arse de-amândoi
curgeau peste-un crâmpei de-nsufleţire,
cuprins de amorţiri,
sculptând un sloi.
dar, de vreodată, raza unei clipe,
va moleşi îngheţul din priviri,
să nu te miri că două mici aripe
pot duce zborul unei mari iubiri.
pe-o margine de suflet, azi, ruine,
văd cruci de doruri 
pe morminte-adânci...
n-ai vrut să ştii, în doi, ce-nseamnă mâine
nici n-ai să ştii, 
cât timp rămânem stânci.


duminică, 2 august 2015

Niciodată


n-ai să mă uiţi,
pentru că nu ştiu ce
ori nu ştiu cum
te vei trezi vorbindu-mi ca nebun
de timpuri, chipuri prefăcute-n scrum
de anii celor doi copii
zâmbind desculţi.
n-ai să mă uiţi
pentru că zilele în ere
în doi le transformam,
din efemere,
în ve
şnicii cu anotimpuri verzi

n-ai să mă uiţi, oricât ai vrea să crezi
cum altfel ai putea schimba lejer
plumbul triste
ţii
încropând un cer,
senin ca noi
, fără umbr
iri de nor
ştergând uşor,cu un surâs, un dor
din lacrimă, un hohot larg de râs,
din zbucium, zbor
din clipă, viitor?
n-ai să mă uiţi, când zorii  te vor prinde
în mi, în re, în la,

în ritm fierbinte
şi braţul amintirilor te va cuprinde
dar soarele-mi ascunde
vorbe mute
şi nu pot spune
ce abia s-aude
ce mai contează
că sub glezna-mi trează
zac paşi de umbre
urme de secunde?
că te iubesc,nici eu n-am cum să uit!
să nu m
ă uiţi
să nu mă poţi apune
într-un cotlon de suflet fără nume
păstrează-mă cumva 
ca nimeni altă

un cuib de lume 
pe-a iubirii hartă
ştiind c
ă-n trenul  inimii tu ai bilet
dar de mă uiţi,
nu mă ruga să-ţi iert..

marți, 21 iulie 2015

simplitate

să ne iubim
atât de-absurd
de simplu şi frumos
încât să pară clipa nebunie
când orice şoaptă-ti scapă
tremurând
a poezie!
să mă iubeşti atât de simplu,

de frumos
încât şi floarea de cireş
invidiază
nu-i doar un sentiment, cuvânt,
nu-i erezie,
e mult mai mult,
e veşnicia
trează.

vineri, 17 iulie 2015

om viu

ferice de tine, ce n-ai cunoscut
cum tremură sufletul unui pierdut
pe calea speranțelor fără speranță
cu tălpile arse de jarul zis viață.
nimic n-ai pierdut , să nu-ntrebi, de ti-e dat,
ce îngeri, de ochi nevăzuți, te-au salvat
să nu lăcrimezi, lasă-ţi zâmbetul plin,
să nu-ngropi în suflet tăceri de venin,
să nu-ţi vezi genunchii căzuți în noroi
pe cât dăruiești, să primești înapoi.

ferice de tine ce simți că ești viu
căci eu nu am cum, nu mai pot, nu mai știu
să fac din doi ochi flori de colţ, răsăriri
izvoare să nasc din munți albi de-amintiri.
sărat îmi e glasul, cuvântul amar
nu-mi scapă un vis neschimbat în coşmar...
tu nu înțelegi, nici n-aș vrea să-nțelegi
cum ard în tăcere cuvintele-ntregi
cum sting printre lacrimi speranțe făclii;
ferice de tine, om viu printre vii.

vineri, 26 iunie 2015

Lumilor

să nu mi-l ştie ochii, să nu-mi vadă
sufletul în genunchi când plânge
să nu-l creadă
când lunecă-n abisul unui gând
abrupt
să nu mi-l ştie nimeni,
mugur rupt.
să nu mi-l vadă, 
ochii
să nu-l creadă
şi de întreabă lumi de el, 
să-ntrebe  
doar primăveri să-l judece în grabă
dar nimeni ştie-i dorul lui de verde.
orbi voi să fiţi , ochi goi
de o vecie,
nimenea şi nimic să-l înţeleagă
el, singur şi înfrânt de-a lor pustie,
părere fie-i lumii, 
doat atât
oricum e lumea 
de simţiri beteagă

sâmbătă, 13 iunie 2015

nu cei ce pleacă mor, mor cei uitaţi

oamenii nu mor
ei numai pleacă
pleacă din bloc, din gânduri,
de pe stradă,
din telefon ştergi numere
de sfinţi
pleacă de tot
şi nu-i opresc nici munţi.

tăcuţi şi transparenţi devin deodată
parcă n-au fost nicicând
chiar dacă-i ştii
oamenii nu mai mor
mereu ei pleacă
şterşi ca o cretă de pe tabla celor vii.

la început, te lupţi cu o durere
un gol te sfâşie
apoi, acelaşi gol,
transformă amintirea în părere...
oamenii pleacă
tu, uitându-i, mor.

miercuri, 18 martie 2015

iertare


nu, n-am să-ţi iert iubirea niciodată
ţi-aş fi întors obrazul de-ai fi dat
aş fi îngenunchiat de-ai fi voit
să mă fi răstignit
te-aş fi iertat
si-aş fi murit iubindu-te smintit!
dar zâmbetul şi toată tresărirea
dar visul agăţat în ochi deschişi
dar trupul prins în freamăt de furnică
dar pasul ca un zbor de şoim năuc
ecoul glasului ce mi-a fost ghid în noapte
şi noapte mi-a fost viaţa zi de zi
până să ştiu
până să mă iubeşti,
socoate!
acestea toate cum să le arunc?
există cimitire neaflate
pentru iubiri ce schimbă morţi în vii
pentru genunchii care se ridică
sau pentru aripi ce-au ieşit din uz?
acum când ştiu că inima mi-e trează
acum când desluşesc şi nu acuz
îţi spun atât: iubirea-i o pedeapsă
astfel că iert orice, oricât fără regret
dar, că-mi lipseşti, iubirea nu ţi-o iert!

preţ

o, viaţă, fus cu cu timpul numai câlţi
spune-mi pe câţi îi bucuri, spune-mi câţi
sunt cei ce pleacă de aici plângând?
căci tot mai des îi văd râzând pe rând
pe cei ce scapă de-al tău chin meschin
din dinţii otrăviţi zâmbind blajin.
hai, spune-mi, viaţă, ca-ntre două fete
cine te ştie, cum să te regrete?
când plină de venin şi-ndurerare
eşti, draga mea, cumplită întâmplare
şi nu pui preţ pe suflet nicidecât?
să te iubească, omului, îi ceri prea mult!

nopţi albe


gând crescut la sânul lunii
dintr-un ceas încercănat
însetat ca bărzăunii
toată noaptea m-ai curtat
m-ai întors ca pe o filă
ca un fus m-ai răsucit
nici de ochi n-ai avut milă
din căprui i-ai veştejit.
dar mi-am zis chiar de cu ziuă
că la noapte nu mă las
n-am să bat iar apa-n piuă
stând cu ora la taifas.
că de nu-mi înfrunt eu frica
n-am de tine cum să scap
poate-s bună de nimica
dar nici tu nu-mi urci în cap.
şi-am să zvârl în sânul lunii
norul cel mai greu de dor
negru gând în cerul gurii
mori şi tu cum
şi eu zilnic mor!

doina depărtăriii

poate cândva ne vom putea iubi
ca două flăcări din acelaşi foc
ca două lacrimi din acelaşi ochi
ca două mâini dintr-un acelaşi trup.
poate cândva zeii ne vor privi
şi vor vedea o stâncă şi-un izvor
sau bradul ars cu ramul înverzit
pe care-a poposit întâmplător
un singur corb  cu dorul lui în cioc.
poate cândva noi doi ne vom zări
prin lumi ce-aleargă să nu stea în loc
pe drumuri vechi, din pietre ce ne ştiu
iubindu-ne din veacuri prea târziu.

gânduri de verde

of, alb şi roşu mărţişor
de inimă-mpletit cu dor
cum să te prind, în pieptul cui
să nu rămâi al nimănui
cum pieptul meu aşteaptă-n van
fir alb şi rosu an de an...
vin primăveri si pleacă iar
cu tot cu verdele ştrengar
şi veri şi toamne, toate pier
pe-aceleaşi drumuri de tăceri
doar paşii mă surprind valsând
în ritmul unui dor nătâng...
of, mărţişor, cusut uşor
în alb şi rosu plin de dor
pe mâna cui să-i fii însemn
când însuşi visul e blestem
şi chiar speranţele se cern
în alb şi roşu tot mai tern?

paşi


de-ai şti ce simt,
de-ai şti cum calcă vântul
peste copaci ce se apleacă de dureri
de-ai şti ce goală-şi simte zilnic piatra
inima-n care se sculptează ancorări,
de-ai şti cumva ce greu e colierul
tăcerilor ce-l port zălog zâmbind
de-ai şti ce simt
când te privesc, minune,
îndepărtându-te de tot ce mi-e pământ...
de-ai şti ce simt,
poate ai reveni.

matematică



doi cu alţi doi
când trec pe lângă mine
dau deseori acelaşi minus unul
şi nu-i un fapt cu logică firească
totu-i abstract
ciudat
însuşi nebunul
nu-i doar un subiect
întâmplator ales
ci chiar natura noastră
cel mai des
când nu ne suntem unul altuia aproape
eu răstorn munţi
tu ape
viaţa ...toate
oricum ar fi nu ne putem împotrivi
naturii...
să ne iubim în umbre sau din resturi
ori să intrăm în horele minciunii?
să ştergem imposibilul
chemării
sau să ne dăm uitării
de o noapte?
De-aici și
matematica durerii..
unu plus unu rareori fac într-un suflet doi!

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

cealaltă jumătate

nu spun că a fost totul în zadar
atâtea clipe-au fost minuni pe rând
o jumătate (plină) de pahar
când doar de fericire-aveam să plâng.
dar toate au un timp al lor şi-un preţ
minunile, şi ele, un hotar
că vreau, că nu, îmi voi primi de-acum
cealaltă jumătate de pahar.

cuvinte negre

se prăbuşesc ceruri
în ochi căprui
şi nu pot scrie altfel de cuvinte
în braţe strâng doar
umbra nimănui
şi gânduri şifonate mi-s veşminte.
speranţa-mi poartă doliu,
timpu-i dus
un gol crescând în mine mă înghite
apus pe munţi,
în suflet tot apus...
chiar nu pot scrie altfel de cuvinte.

vineri, 2 ianuarie 2015

de-ale vieţii

va trebui să cad iar în genunchi
să-mi uit secunda şi cu ea tot suflul
ca în ai sufletului plini rărunchi
să îmi îngrop tăcerea şi năduful.
să cad în mine, să mă prăbuşesc
luptând apoi cu iadul ce ma-njugă
să mai strivesc din demonii ce-i cresc
cu întuneric neînvins prin rugă.
va trebui să cad şi să mă doară
cu oasele şi gândul şi-a lui trudă
ca sufletul să-mi dea pe dinafară
să nu-i mai fie trupului doar slugă
va trebui să îmi zdrobesc preaplinul
să-mi ardă talpa-n fierbinţeala lui
numai aşa voi mai zări seninul
şi linul clipei, chiar şi-atunci când nu-i. 

cer

te cer, cerului, te cer
zilelor pustii de ierni
câmpului muţit de ger
muntelui privind de sus
flacăra dintr-un apus,
vorbelor ce nu le-am spus,
timpului ce ni s-a scurs.
te cer, gândului, te cer
clipei ce se-mbracă-n ieri
verdelui din primăveri
şi absurdelor tăceri...
te cer, visului, te cer
fii un azi ce mi-ai fost ieri
fii şi mâine un alt azi
înger ce n-ai cum să cazi
tu necaz, tu bucurie
fii tot ce n-ai fost să-mi fie
numai fii
din nebunii
acel fel de nebunie
ce mă-nvie
şi-o tot cer.

furtuni

o,suflet, încărcat de praful vieţii,
de visuri însetat, de drum uitat,
ce aspre vânturi, palme-ale tristeţii
mi te-au bătut pân-ai îngenuncheat?
suflete fără zori de-o zi senină,
ce mal abrupt de valuri înjunghiat
aşteaptă o corabie să vină
când şi speranţa l-a abandonat?
o, suflete, a timpului epavă
cine să-ţi vadă vechi catargul drept
când de rugini eşti plin ca de otravă
şi nu-i ocean să te mai poarte-n piept?

ultima rugă

blesteamă-mă, acuză-mă
şi uită!
am fost enorm, n-am fost destul,
nu mai contează
am fost orice, oricât, oricum, oriunde
iubire, aripi, cer
pământ,
simţiri
dar nu am fost tocmai acel destin
ce firile  vor să-l atotcuprindă, să-l inunde.
cum să-ţi mai spun?
te cert, te iert, mă ceartă pân’la rugă
acuză-mă, blesteamă-mă
dar uită!

Vindecare


devreme ce m-am împăcat cu mine
nimic nu mă mai poate tulbura
vântul e vânt,
moartea e moarte,
ziua
e doar o altă zi, nu altceva.
tăcerile sunt altfel de cuvinte
ce nu le-auzi
dar le-nţelegi deplin
în felu-ţi sibilin
calci pe morminte
cicatrizând o rană cu venin.
de-o vreme mă aud mai clar pe mine
şi glas dau sufletului mut
ascult...
dar toţi uităm,
uitaţi orice minune
doar gânduri putrede mai scârţie-a trecut.
de ce uităm?
poate pentru că doar uitarea
e-acel suspin a tot vindecător
ce mai învie zâmbetul
- iertarea
trecututului, de zori nimicitor...
devreme ce m-am împăcat cu mine
nici de trecut nu vreau să ştiu,

doar zbor.

iubind


ajunge! cred c-am suferit destul!
de când mă stiu, de când mi-aduc aminte
am fost copil, cuminte şi credul
şi am zâmbit destinului fudul
şi am luptat, crezând că-l voi înfrânge.
dar îmi ajunge! azi refuz să-l cred
şi nu mai vreau să-i mai ascult porunca
prea multe am iertat, prea multe iert
el mereu  trece, nu-mi ascultă ruga
greşesc şi plâng, dar nici el nu-i corect.
ajunge! cred că-i timpul să schimb tot
bluza şi clipa, zbuciumul, declinul
în valul vieţii chiar nu ştiu să-not
cum nici nu ştiu să îmi înving destinul
dar să îl schimb, iubind, încă mai pot!

realitate

m-am dus în mine să mai văd ce fac
şi cum m-am îngrozit văzând murirea
e toamnă, ştiu , dar cât de ruginie
aveam să fiu fără a-ţi şti iubirea...
şi câte frunze, gânduri fără tact
cădeau în dansul timpului răpus
nu era ceas de răsărit, nici de apus
doar visul meu la toamnă condamnat.
iar  sufletul, floare de-un verde brun
avea petale dantelate-n brumă
nici urmă de trăire, nicidecum
numai cenuşă, de foc, nicio urmă.
după un timp, am deschis ochii mari
şi-am zgâriat  granitul de tăcere.
cum să intreb  de m-a atins  târziul
când parcă-s cea mai bună soră cu pustiul?

artă

ce simplu ne  jurăm  iubiri de soi
diminuând eternităţi  şi zboruri
cuvântu-i zeu,dar când tăcem în doi
mâine-i apoi şi pierdem din ecouri.
ce scurt mereul nostru, tot mai scurt
ori uită el ori noi uităm de toate
iubirea ce-o jurăm nu-i o cetate,
e o părere, gând...nimic mai mult.
de ce  iubesc iubirea celor muţi,
ce nu îşi jură simţurile-n şoaptă?
priviri şi fapte, gesturi ... mută munţi
iubirea pură e un fel de artă.

simplu


cred că-i mai simplu
să îţi spun că te-am iubit
decât să bântui printre gânduri nude
şi în metafore să-nvăţ a îmi ascunde
toată simţirea
ce m-a nimicit.
cred că-i mai bine să îţi spun cinstit
că viaţa toată o rezum
în clipe
în rest, doar repetiţii de risipe...
tot ce am fost,
am fost cât am simţit...
e mult mai simplu să îţi spun că te-am iubit!

erori

ne-am cunoscut
dar n-am ştiut să ne cunoaştem
şi ne-am privit
nici n-am ştiut să ne privim
eram străini
acum suntem şi mai străini
unul de altul
doi inşi prinşi într-un schimb de verbe
fără timp
uitaţi în sala de-aşteptare-a unui ieri

nu ne-am iubit...
doar am crezut că ne iubim
ca două şoapte subţiate de tăceri.

zâmbet


cu cât sunt mai frumoasă
mă ascund
în liziera ultimului gând
din primul ceas
tăcând nepământesc..
cu cât zâmbesc mai mult
mai mult mă tem
de infinit
de treceri
de infern.
cu cât iubesc mai mult
mărturisesc
sunt rodul timpului
din care cresc încet...
mă  scuz
în frumuseţi de-un anotimp
spuse în şoaptă de un trist  poet.
secundelor un zâmbet
dau la schimb
şi mint că nu am suflet
să-nfloresc.

destin...

ştii, drumul către tine nu-i un drum
nu are margini, nu-i pământ, deşert
nu are pietre, urme...e absent
şi, totuşi, e un drum ce-l merg acum.
vezi, drumul către tine mă parcurge
pleacă din mine, din ce-mi amintesc
nu e nici drept, nici strâmb, nu stă, nu curge
e felu-n care simt când te gândesc.
ştiu, drumul către tine e destin
nu are niciun semn de îndrumare
te pierd şi te găsesc la o răscruce
dar paşii-mi sunt dovezi că-ţi aparţin.

perspectivă

în noapte, pasărea, zburând, timid întreabă
înaltul stăpânit de adormiri
cum pot, cu nicio aripă întreagă,
să zbor în lumi ce nu ştiu de-asfinţiri?
în zori, o altă pasăre beteagă,
stând pe un gard, seninul salutând,
acelaşi gând o trece şi, degrabă,
se miră... cum să mor
şi-apoi, în zori , să cânt?
când, în amiază, soarele-o dezmiardă
a treia pasăre, în umbra unui geam,
strigă din colivia-i colorată:
eu aripi am,
dar cânt mereu şi mor
şi iarăşi mor şi cânt ,
pentru că eu...
eu zbor numai visând,
numai visând...

deşert

îmi vor fi nori şi cer si lună
şi-atâta groază de nimic
dar nimeni nu va fi să-mi spună
stai liniştită, nu-i sfârşit.
cred că voi râde ca la teatru
când inima îmi va striga
'nebun e cel ce încă speră,
când nu mai are ce spera'
dar, poate, în ungherul vieţii
un ultim suflu tot găsesc
ca râsul să nu-mi fie cântec
de tristă lebădă, firesc.
oricum, suntem nebuni cu toţii
ca un mănunchi de buruieni
ce cred că stăpânesc deşertul...
doar că ne spunem pământeni.

dorinţe

aş fi vrut să trăim două vieţi, poate trei
fără vorbe prea multe, fără doruri şi ger
aş fi vrut să ne fim unul altuia zmei
să luptăm pentru tot ce e-n noi efemer
aş fi vrut să fim altfel, doi poli reuniţi
să iubim antiteza dintre minus şi plus
să ne ştim pe de rost, şi nebuni, şi cuminti
să ne fim pe un cer răsărit şi apus.
aş fi vrut...însă viaţa are palme de dat
arătând că îmi eşti şi că-ţi sunt cum nu vrem
şi din tot ce-aş fi vrut se va scrie ciudat
o poveste absurdă, un soi de blestem.

a fi sau a nu fi...

m-am împrăştiat ca un puf de păpădie împrejur
pe niciunde
peste tot şi fără vreun folos
crezând că trăiesc
crezând că-i sensul meu de-a fi
crezând...
azi mă adun trăindu-mă
aşa, simplu si frumos,
din resturi de lume
din urme
din nimicuri aruncate pe jos.

puteam jura cândva că viaţa e ceea ce simţeam
vedeam
juram
vibrând pentru tine, pentru ei, pentru voi, pentru fiecare
niciodată pentru mine
fără milă de întreg.
m-am înjumătăţit, m-am mărunţit
am învăţat să cred necrezutul
să iert neiertatul
să uit neuitatul
să pierd, să mă pierd si m-am pierdut de mine.

dar nu-i târziu, sper că nu-i prea târziu
să mai privesc un răsărit în ochi
cu ai mei ochi ce-i seamănă aievea
să nu mai fug, oricât de rece-i vântul 
ce îmi sărută pletele-ncâlcite de-aşteptări...
de necuprins să nu-mi mai fie teamă....
de pustiu...
ştiai că mă-ngrozeşte infinitul 
gândind că niciodată nu-l voi şti de-ajuns?
că veşnicia e un lup ce-nghite 
nemestecate zilele pe-ascuns?
am preferat tot timpul efemerul 
ştiind că nu poti fi nemuritor.
dar am aflat cum e cu nemurirea
eu, muritor de când mă ştiu fiind,
am învins efemerul
cu zâmbetul copilului senin...
carne din carnea mea
sânge din sângele meu
vis cu braţe ce mă înconjoară...

de-un timp zidurile sufletului meu respiră viaţa
în beciul gândurilor mele e lumină
iar ziua a uitat să-mi socotească orele într-un cadran.
acum trăiesc un infinit de veşnicii într-o secundă
copilul meu e fericit
zâmbeşte,
deci exist!

alegere

şi de-ar fi să mă duc, să tot plec nicăieri
pe un drum fără tălpi, fără timp de iertări
ce s-arunc, ce să ţin într-un suflet de om
ce să iau, ce să uit, care noapte s-o dorm?
dac-ar fi să renunţ l-astă viaţă de-acum
ce să plâng, ce să las, ce pământ, ce salcâm?
cui, pe drumul de-o zi, cu senin ori furtuni
cui să spun că mi-e dor şi de -o zi grea de luni?
şi de-ar fi când mă duc să nu fie un drum
să nu fie trecut, mâine nu, nici acum
cărei clipe din toate să-i ridic un altar?
cea dintâi e în urmă, cea din urmă-i coşmar...
orice- ar fi, mă voi duce, ca o umbră de nor
cu pământ şi cu ape, ciocârlii şi izvor
toate ce mi-au fost frate, soră, mamă, copil
amintiri vor fi toate, ca o zi de april.

din ce-am fost mă iau lumii doar pe mine şi- atât
nu sunt mult din puţin , doar puţin din cel mult!

plinuri inutile



am îmbrâncit c-un gând strâmb o speranţă
fie de-acum căzută în genunchi
ea mi-a zdrobit ultimul pic de viaţă
de nu mai ştiu cum să trăiesc de-atunci...
i-am pus căluş la gură să nu strige
la fel cum mie zilele mi-au pus
să nu mă-ncred în vise, nu-şi au rostul
şi nici puteri să schimbe soarta nu-s..
i-am legat ochii cu tăceri amare
să plângă oarbă, mută, cum am plâns
spuneaţi că ultima speranţa moare?
să moară, dar, cu tot ce-n ea am strâns.
visezi şi speri, dar nu trăieşti la timp
o zi, un an, o viaţă... şi te duci
din plinuri de nimic primite-n schimb
rămâne praful pe o cruce, printre cruci.

bloguri vizitate

Translate