umbre de viaţă

când luna-mi dansează-n tavan,
degeaba mai curăţ fereastra;
prin dâre de tot ce-aminteam,
doar ea conturează speranţa.
mai palidă azi ca oricând
aruncă luciri ce m-alungă
prin linişti ce sapă în gând
ca râul în trunchiul de stâncă.
văd luna zâmbindu-mi lasciv...
de aur de-ar fi resemnarea
şi tot aş schimba-o pe-un stih
să-mi strige tăcuta-ntristare.
poţi crede? si ea a iubit!
cât lumea şi-un cer laolaltă...
răsare-n decor de-asfinţit
mereu de-al ei soare-alungată.
din umbră priveşte ateu
în ghearele nopţii se zbate
cum tu, jumătate de eu,
eşti zilei străin şi departe.
sper lună să nu-mi fii curând
nici vieţii o noapte-n neştire,
cât încă exişti şi eu sunt
chiar umbra ne fie iubire!