duminică, 31 martie 2013

tăcere


azi am privit oameni zoriţi de străzile trezite sub paşii lor,
ca umbre ale norilor măturaţi de vânt,
imaginându-mi-i fantome....
cumva, anticipam acel final al trupurilor
ce nu-şi vor regăsi liniştea-n veci,
indiferent de forma pe care o îmbracă sufletul...
oamenii îşi pierd locul în patul nopţii supreme
cu preţul gândurilor din timpul vieţii ce o ştiu ( sau cred că o ştiu) ...
viul se scurgea pe chipul lor cu fiecare lacrimă
şi zbuciumul de zi cu zi îi adâncea în groapa spre nimic.
Îmi venea să le strig " oameni, treziţi-vă!
aveţi singur un anotimp să înfloriţi în pajiştea veciei,
un timp numit, aiurea, viaţă,
măsurat în ticăituri surde,
zile-absurde ,
un prea subţire cer să-l zgâriaţi printre scaieţii gândurilor voastre,
rugi fără flori,
temeri copleşitoare,
ce vor atrage viespea risipei!'''.
Dar oamenii au trecut,
mai apăsaţi de griji ca niciodată
şi eu tăceam ca un pământ înghesuit de ape,
temându-mă ca nu cumva roirea zbuciumului lor
să mă zărească.
Părea destulă grija unui stup polenizându-mi timpul,
un stup a cărui matcă erai tu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu