mi-am
văruit pereţii închisorii
cu
amintiri din ce visam odată
n-am pus
ferestre, nici n-am zis culorii
să
măsluiască vremea ce mi-e dată...
de-a
fost mai gri, am înghiţit cu noduri
şi am
iertat tot ce n-a vrut să-mi fie,
în
aşteptări m-am cocoţat, ca-n poduri
şi am
zâmbit ca soarele-n câmpie.
când alb
mi-a fost un timp, ca o mireasă
îmbrobodită
în nespuse visuri,
am
parfumat o lume cu mireasmă
a
fericiri ca stânci fără abisuri.
dar am
căzut ades, sub tălpi de lume,
când negre adevăruri m-au lovit
însă mai
sper ca. într-un timp anume,
să mai
exist...ştiind ce am simţit,
aripi
mai am şi n-am uitat plutirea,
ce zbor
? ce timp? ce zări m-or aştepta?
dar nu deschid doar geamuri, ci privirea...
ştiu că
voi fi cât timp mai pot visa!
Minunat scris!
RăspundețiȘtergeremultumesc de minunare, Gabriela!
Ștergere