regret

 probabil că nu ştii ce mă frământă cum nu ştii nici că sufletul mi-e stins deşi asculţi tot ce abia cuvântă nu înţelegi ce nu-i decât un vis cauţi însemne, te-amăgesc eresuri uiţi că nimic nu spun de n-aş simţi cum uiţi că nu exist decât în versuri nu vrei să crezi că nu-s când par a fi. demult m-am exilat în nefiinţă de dinainte de-a te întâlni cu ultimi zbateri fără-ngăduinţă sunt doar frânturi din vis ce nu-l pot şti probabil vei gândi, ca trecătorii, că-s doar un om şi câţi ca mine nu-s cât cerul mi-e pustiu o ştiu doar norii ei, singurii ce plâng un vis apus. de ce te miri? credeai că-s doar o ploaie absurde lacrimile-mi contopite-n vers? nu-s! e regret cât munţii să-i înmoaie tot ce-am şoptit în grai fără-nţeles