nepoveste

e mult de când
n-am mai vorbit cu tine
de-ai întreba, ţi-aş spune că-mi lipseşti
de mă gândesc mai bine,
nu ţi-aş spune,
nici o zecime...

ţi-ar părea poveşti.

să-ntreb, mi-e teamă, cum îţi e departe
să nu-mi spui “bine”, deşi vreau să fii
cum vreau să cred că ţi-a fost dor de şoapte,
de fâstâceli, de ieri,
de doi copii.
aşa că tac
şi trag de şnururi timpul
poate se-mpiedică şi cade-ntr-un minut
că nu mai ştiu cum să aştept o viaţă,
nici să-ţi vorbesc nu ştiu,
cum n-am ştiut.
dar de s-ar prăvăli zilele-n grabă
şi peste hatul anilor de am sări,
atunci m-ai şti,
de zici că ţi-am fost dragă,
chiar de n-oi fi defel când vei veni.
în colţul încăperii de speranţe
printre perdele de-aşteptări cu maci,
să te opreşti,

îţi las un strâns în braţe
sub pânze de păianjen - semn stângaci.
atunci vei şti
ce gol aveam de tine
în universul meu chircit de dor

unde-am ascuns în ziua fără mâine

prin şoapte de regret

un ''te ador''!