atunci

am uneori o stare nătăfleaţă
de mi-e urât de mine, zori şi tot
nimic nu vreau să ştiu
nu mai contează
nici azi, nici ieri
cireşe verzi  pe tort
orice imaginam profund, vital
e-atât de

... imposibil de banal!
alerg, mă detaşez de loc şi lege
de tot ce sunt
de ce-aş fi vrut să fiu
rămân nimic, mi-e bine
chiar de-i rece
trupul flămând de vis
şi timp zurliu…
nici nu mă văd
doar simt în depărtare
în camera de silă de-a mai fi
cum, ghemuit în colţ de aşteptare
tremură sufletul
ce nu-l pot izgoni
e viu!
plăpând, e încă viu şi pare
unic motiv ca mâine să mai fiu
şi mă întorc
cât mâine încă-i soare
chiar dacă viaţa-i un pamflet ce-l ştiu
mă regăsesc

în starea de "mi-ajunge!"
cât pot să  plâng în hohote de râs.