umbre şi paşi

îmi însoţeam umbra urcând
pe strada vieţii încâlcită
sincronizând în ritm plăpând
un gând cu soarta lui timidă

şi braţ la braţ şi pas la pas
îmi petreceam umbra şi viaţa
pe drumul ce mi-a mai rămas
doar eu cu ea şi-n suflet ceaţa

o rătăceam adeseori
când cerul îşi schimba culoarea
eram doi simpli trecători

ce-şi ascundeau întunecarea

când revenea la braţul meu
părea nesingură pe stradă
zâmbea uşor, zâmbeam şi eu
atât cât lumea să ne creadă

dar tot mai sper că vor veni

zori ce-mi vor lumina umbrirea

ori soarele de m-ar zări

că prea mi-a înnoptat privirea

şi poate că-mi voi lepăda

haina de azi  înceţoşată

când pasu-mi va sincroniza

umbra cuiva ce- aşteaptă .

trăiesc

Dar nu renunţ  să cuceresc versantul

din care m-am desprins ca un păcat

„ e zidul sfânt„ îngenunchează bradul

- atât de sfânt că nu m-a suportat

când te-am zărit vultur contur de noapte

scrutând în orizont un viitor

m-am dezlipit din steiul unui “poate”

spre cerul tău crezând că pot să zbor

cum de-am sperat că voi porni săgeată

în nori ce te-au ascuns de-al meu cuvânt

aripi n-aveau dorinţele-mi de piatră

alunecări de gânduri m-au înfrânt

izvoarele n-au vrut să-mi ştie setea

mi-e trupul bolovan de neuitări

înfipt în valea timpului aievea

rostogolit din vârful unui “ieri”

dar sper să pot pe crestele abrupte

de colţul unui „dacă„ să m-agăţ

să fiu pupila ochilor de munte

culorile uitării să le-nvăţ

în grotele speranţelor deşarte

îmi voi închide trupul pământiu

din coastele iubirii sfărâmate

te voi hrăni cu suflet cenuşiu

mai vreau să cred că sângele-mi va curge

setea de viaţă să mi-o domolesc

pe zidul sfânt un ochi voi fi ce plânge

izvoare amintindu-ţi că… trăiesc.

spre a trăi

Eu n-am iubit toamna vreodată 

oricat am vrut s-o fi iubit

prea verde-am fost crezând in soartă

când soarta  însăşi s-a smintit.

m-au zbuciumat haine vânturi  

un rece soare mi-au adus

m-am agăţat de crengi  şi gânduri

doar să rămân cu fruntea sus

am tremurat de întristare

ştiam că nu voi rezista

iubeşte-mă! strigam spre soare

el tot mai rar mă alinta

cu  fiecare strop de ploaie

m-am sfâşiat  în  amăgiri

azi, mai subţire ca o foaie
voi renunţa la  înfrunziri

mă vor purta suflări străine

în cine ştie câte zări

şi veţi uita curând de mine

cum sunt doar una din uitări

când vântul va-nceta să bată

din albe ceruri  de cleştar

vor curge-mpodobiri  în  zloată

pe chipul meu de chihlimbar

voi fi a lutului mireasă

când fulgi mă vor  îmbrătişa

de-ngheaţă sufletul, mi-l lasă

măcar voi fi... frunză  de nea.

înger de lut

din ce-am avut nimic n-a fost să-mi fie

nimic din ce-am simţit n-a fost real

amăgitoare toamnă agonie

mi-a smuls din suflet  lacrimi de opal

din ce-am visat nimic n-a fost posibil

nimic din ce-am simţit n-a fost firesc

m-am inventat în timpul insensibil

când vântul nu-mi permite să plutesc.

reci nopţi de cuarţ îmi dăruiesc nesomnul

şi nu mai pot la tine să ajung

puteai în vis să-mi fii...ştiai sincronul

plutirii noastre...azi mi-e zborul ciung.

dar vina ţie nu îţi aparţine

tristeţea ochilor tomnatic ne-a cuprins

departe vom privi o zi de mâine

n-a fost să fie...timpul ne-a învins.

curgi toamnă în luciri nepământene

curgi şi îmbracă-mi sufletul cuprins

de neiubire....zboruri stinse-n perne

tot ce-am avut...nimic mai mult...doar vis.

curgi... cât vei curge să-i aduci aminte

am existat cand el nu m-a ştiut

am fiinţat în forme negândite

dar fără suflet nu-s decât alt lut.

un înger urmărit de ploi stigmate

împotmolit în nori de necuvânt

oricate aripi ar avea nu poate

să zboare singur în al iernii vânt.

din ce-am avut nimic n-a fost să-ţi fie

îngerul meu nu te-a putut găsi

e mult prea rece toamna ta târzie

nu-i timpul meu de vis şi poezii.

doar timp

mi-a picurat în suflet infinitul

oarbe dureri de timp m-au năvălit

curg lacrimi stacojii din cer; sfârşitul,

din tulburi zări, de noi şi-a amintit

atingeri ne-mplinite plâng în umbre

nimic nu pare-a fi din ce-am crezut

înfrângeri sângerând în gânduri sumbre

trecutul nu mai vrea să-l ştiu trecut

mi-a fulgerat în clipe amintirea

credeam că timpul e doar timp şi-atât

nu i-am ştiut eternului simţirea

dar şi trecutul are un trecut

mi-a dăruit eternul o secundă

să-l ştiu, să-l simt, să-i fiu uitării leac

darasfintitul sufletu-mi inundă

şi timpul meu e doar un ceas din veac

mi-aş fi dorit să-i împlinesc trăirea

străină efemerului să-i fiu

dar sunt secundă...uită-mi rătăcirea!

curg lacrimi dintr-un suflet stacojiu.