vină

putem trăi aşa o viaţă-ntreagă
cu visul şchiop în trupuri seci de lemn
eu să nu ştiu măcar dacă ţi-s dragă
tu să nu ştii c-ai fost şi-mi eşti poem.
putem zâmbi oricând în zori de gânduri
şi-apoi, cuminţi, mereu străini de noi
nopţilor să le batem zeci şi zeci de scânduri
oricum ne-aşteaptă ziua de apoi.
putem muri firesc, praf într-o tină
numai cu vina oarbă de-a nu fi
dar când păşi-vom goi înspre lumină
ce vom păstra din basmul 'am fost vii'?
sufletul palid, şters ca de o toamnă
va plânge că de tot l-am flămânzit
el ne-a cerut numai iubirea hrană
dar ne e teamă... teamă de trăit.

amânări

n-ai decât să te gândesti la mine
n-am decât să strig cât îmi lipseşti
noi, cumva, ne merităm, iubire
eu nu ştiu să-ţi fiu, tu nu îmi eşti.
poţi vorbi ore în şir cu liliacul
movul lui nu e molipsitor
viaţa fără înfloriri e tacul
ce ucide ticul meu de dor..
n-ai decât să crezi că nu-ţi mai pasă
n-am decât de dragoste să scriu
timpul aşteptării e o plasă
sufletul hrănindu-mi cu pustiu.

vis violet

în universul meu nu există distanţe
nici oameni,
doar suflete
cuvântul e un mim stângaci
al gândului,
poet prefăcut
ascultă-te şi nu vei mai avea nevoie de el!
aici, legea şi timpul încă nu s-au inventat
suntem culori
şi umbre cu priviri de om
dar, mai presus de toate, suntem
zâmbete
şi stări de negăsire
când amânăm iubirea
ca pe-un timp al omenirii
nu te lovi de un perete milimetric
ce poate naşte ziduri!
şterge-mi suspinul gândului sinucis
în ştreangul tăcerii
rămâi culoarea în care ne-am regăsit
dilatând universul către plus infinit!

muguri de vis

din toate câte-au fost să ne rămână
mai mult decât un răsărit apus
să nu ajungem pumnul de ţărână
să nu fim pasul unui vânt grăbit
din toate câte-au fost rămână zâmbet
nimic să nu-i umbrească inimii
de vom piti umbriri în dos de suflet
noi să renaştem pentru-a ne iubi.
cuvântul, şoapta să ne fie moarte
dacă fiindu-ne vom deveni inerţi
de sar câte-un etern, te rog, tu iartă-mi
etern vom fi oricum, visând deştepti.
el s-a născut în noi, când, întâlnindu-l
nu am avut cuvânt, zâmbet sau glas
ştiam că-i mai adânc decât chiar gândul
o punte între suflete-a rămas.
pasul ce l-am făcut atunci, ţi-aduci aminte,
dând vietii zile, ca într-un poem
scriind clipe şi nopti, fior, cuvinte
e acel pas în care înviem.
într-un târziu, ceri socoteală zilei
ce i-a venit să încolţească-n vis?
pământul vieţii nu-i câmpul copilei
cu ochi de lut şi păr de lut încins...

preschimbare

începi a-mi umple golul cu simţire
cuvinte verzi frământă lutul amorţit
îmi peticeşti pe rând
intrările, ieşirile, durerile
goleşti chiar vidul de-al său vid...

curând 
nu vor mai fi atât de multe găuri 
prin care sufletul mi l-ai văzut
pierzându-se
poate că vei zâmbi o clipă sau o zi
privind ce-au făurit mâinile tale
dar să nu uiţi nicicând
că lipsa golului 
nu e totuna stării de deplin.

când sufletu-i livid
şi timpul de refacere
prea lung
se face că-i mereu puţin
prea puţin lut.
si sentimentul ciung.