ritm

de mult iubirea e doar un tablou
în care mă zăresc şi nu par eu
o pernă veche şi un larg tricou
sunt piese dintr-al patimii muzeu.
orice aş spune azi nu mai contează
nici nu mai ştii s-auzi ce aş rosti
iubirea e o stare veşnic trează
în inimi ce ţin ritmul zi de zi.
puteam atunci să-ţi şterg de praf seninul
când stăruiai că drumu-n doi e-abrupt
acum ţi-e drumul lin, de când destinul
s-a răzbunat şi-n jumătăţi  ne-a rupt.
te-ntreb, deşi târzie-i întrebarea
cum ar fi fost să fi pvstrat un gram
din tot ce-a rătăcit, prin noi, uitarea?
i-am fi senin iubirii ce-o juram?

acum ori niciodată

ştii ce-i acum?
nu-i timp, e tinereţe
înmugurirea unui zâmbet verde
mai crud ca iarba ce în ţarini crede
când îşi înalţă trupul mlădios.
e noaptea-n care orice vis e roz
când curcubee varsă îndrăzneţe
culori în cupe să ciocnim în doi
cu sete de-a trăi un timp frumos.
acum ori niciodată!
nu oricând;
nici mai târziu,
ar fi ca un blestem
ce-ar scufunda Titanicul din noi.
mă sperie destinul unui lemn
şi aerul uscat cu iz de fum
la fel ca timpul,
arderi de acum.
dar  ce-i acum?
din lanţ o altă za...
e o răscruce între nu şi da
oprește-te de nu ştii încotro!
de nu-mi vezi drumul,
lasă-n urma ta
în semn de bun rămas,
crengi de salcâm.

revoltă inutilă

nu-i just!
e absolut absurd şi incorect
în loc de un concediu pe pământ
e viaţa un canon
un timp infect
un post fără sfârşit de la-nceput.
nu-i just deloc
e timpu-atât de scurt
si-atât îl irosim în amănunt
eu mecanismul denumit trăiri
îl văd ca pe un film - 'bătăi de joc'
râd zei de noi
întregul univers
priveşte spectator cum ne-amăgim
cu fiecare zi
cum că trăim
când noi doar exersăm un mers invers.
plătim nedrept, din primul nostru ceas,
cu sufletul cioplit de-un orb destin
născuţi întregi,
închidem ce-a rămas
sculptura vieţii :
resturi într-un scrin.

penitenţă

nu te-am uitat

dar dacă strig în hăuri
şi hăurile îmi întorc ecoul
la ce folos a mai rosti cuvântul
când vocea sufletului
e sugrumat de goluri, 

ce folos?

și nu e fel în care n-am grăit

fără surdină să mă fi-nvelit

nu te-am uitat,

dar nu mai vreau să strig

cu riscul de-a muţi

o veşnicie

în clocote de vorbe

de-am să fierb

învăţ să tac

ce nu a fost să fie...

doar mi-e frig.

mă uită azi,

pedeapsa mi-e destulă că te pierd.

uită-mă azi

să mai păstrez speranța

că-ntr-o zi mă iert.

trecut

nu-i mult de-atunci
pare o veşnicie
pentru că tu şi eu
aveam alt vis
alt cer
azi de plătim trecutului simbrie
în lacrimi
tot nu suntem cei de ieri
ce-a fost a fost
nu vom putea cu vorbe
să înviem ce dus e de atunci
de-am fiinţat în negândite forme
acum nu-i cale între două stânci.
doar râuri de-amintiri pot să inunde
valea pe care rătăceam sfioşi
când două ceruri plâng de noi flămânde
 noi le- amutim pe culmi de munţi stâncoşi.