regret

 probabil că nu ştii ce mă frământă cum nu ştii nici că sufletul mi-e stins deşi asculţi tot ce abia cuvântă nu înţelegi ce nu-i decât un vis cauţi însemne, te-amăgesc eresuri uiţi că nimic nu spun de n-aş simţi cum uiţi că nu exist decât în versuri nu vrei să crezi că nu-s când par a fi. demult m-am exilat în nefiinţă de dinainte de-a te întâlni cu ultimi zbateri fără-ngăduinţă sunt doar frânturi din vis ce nu-l pot şti probabil vei gândi, ca trecătorii, că-s doar un om şi câţi ca mine nu-s cât cerul mi-e pustiu o ştiu doar norii ei, singurii ce plâng un vis apus. de ce te miri? credeai că-s doar o ploaie absurde lacrimile-mi contopite-n vers? nu-s! e regret cât munţii să-i înmoaie tot ce-am şoptit în grai fără-nţeles    

altfel de viaţă

din timpul meu anost, adună-mă în zâmbet
să fiu tot ce n-am fost,
ascunde-mă în suflet
şi nu mă irosi în colb de amintire
sunt doar cum ştiu a fi
iubindu-te pe tine!
dau veşnicii pe-un vis şi cântecul pe şoapte
tu fii destin nescris
să-ţi fiu şi eu în toate
prea multe am trăit din ce zeii dictară
un timp neisprăvit,
ani fără primăvară...
azi rupe foaia vieţii, arunc-o în uitare
cu lacrimi, dimineţii, îi strig să fugă-n zare
când voi sări hotarul spre timp ce nu mă ştie
voi umple ca paharul un vis cu nebunie
ce dacă nopți de vară vor râde-n colţul lunii
că-i tot sortit să piară?
să  fim noi doi nebunii
ce schimbă cer cu stele pe ochi cu nori de gânduri,
toţi anii pe secunde şi somnul pe avânturi,

vom  învăţa  în clipă eternul a-l trăi...

chiar soarele-i risipă, lunatici cât vom fi
nebuni vom fi de bine
de viaţă  mai nebuni,

doar tu şi eu cu tine
... în timpul altei lumi!

pentru că...

învaţă-mă, de ştii, să uit de tine
să nu-mi mai amintesc de când te ştiu
câţi nori au fost, necâte nopţi senine
ce stele-s lipsă într-un cer târziu

învată-mă, de ştii, să plec din zile
pentru un timp, destul cât să te uit
să mă găsesc în drumul fără tine
să cred că visul e doar vis şi-atât.

învaţă-mă să-ţi neiubesc privirea
sufletul tău de-al meu să-l dezlipesc
te iert de toate, tu să-mi ierţi iubirea
doar să te uit... de nu, înnebunesc!

nepoveste

e mult de când
n-am mai vorbit cu tine
de-ai întreba, ţi-aş spune că-mi lipseşti
de mă gândesc mai bine,
nu ţi-aş spune,
nici o zecime...

ţi-ar părea poveşti.

să-ntreb, mi-e teamă, cum îţi e departe
să nu-mi spui “bine”, deşi vreau să fii
cum vreau să cred că ţi-a fost dor de şoapte,
de fâstâceli, de ieri,
de doi copii.
aşa că tac
şi trag de şnururi timpul
poate se-mpiedică şi cade-ntr-un minut
că nu mai ştiu cum să aştept o viaţă,
nici să-ţi vorbesc nu ştiu,
cum n-am ştiut.
dar de s-ar prăvăli zilele-n grabă
şi peste hatul anilor de am sări,
atunci m-ai şti,
de zici că ţi-am fost dragă,
chiar de n-oi fi defel când vei veni.
în colţul încăperii de speranţe
printre perdele de-aşteptări cu maci,
să te opreşti,

îţi las un strâns în braţe
sub pânze de păianjen - semn stângaci.
atunci vei şti
ce gol aveam de tine
în universul meu chircit de dor

unde-am ascuns în ziua fără mâine

prin şoapte de regret

un ''te ador''! 

destin

stăteam la rând

să-mi iau bilet  spre viaţă

nu respiram...

înghesuială mare

sudori pe liste, tâmple-n aşteptare

nu-s nervi cât haos,

totu-i nebuloasă

abia de văd prin decupajul sticlei

un pod spre rai 

un cifru al aripei

ce-ascunde zborul către paradis

clasa întâi, vagonul dus de vis

anunţ stufos, atât cât să dosească

orice speranţă spre o nouă viaţă

un cot în gând, un alt picior în timp

eu  tot înghesui nopţi

prea mulţi   mă-mping

ochii mi-s mari, degeaba, nu disting

nici cât e preţul, nici cum să înving

frământ păreri

nu îndrăznesc o şoaptă

când un moşneag ca din toiag întreabă

„n-aveţi respect? dati buzna peste toamne!

priviţi în voi…de viaţă vă e foame!„

eu, mai de soi, cu zâmbetul drept haină

cutez un pas şi mă îndrept în taină

către ghişeu…întind vreo două fise

gaura neagră de prea albe vise

înghite sec speranţa mea de ducă

r â d de nesomn...

o teamă mă hurducă

dacă închid un ochi pentru o primăvară

rămân în aşteptări pe-aceeaşi listă-n gară?

ori mi-e peronul ultim  asfinţit?

cum să apun cand nu am răsărit?

al doilea ochi, poate un geam spre mâine

abia-l mai ţin deschis…

-”nu se cuvine

să fii în rând cu noi! destul, bătrâne,

ai colindat un timp!” - latră un câine

dă-mi două palme,

vreau să mă trezesc!

e timpul meu…

e timpul să trăiesc!

şi voi urca în tren! zâmbesc…

am un bilet;

cum încotro? 

spre timpul ce-l aştept!