Eu n-am iubit toamna vreodată
oricat am vrut s-o fi iubit
prea verde-am fost crezând in soartă
când soarta însăşi s-a smintit.
m-au zbuciumat haine vânturi
un rece soare mi-au adus
m-am agăţat de crengi şi gânduri
doar să rămân cu fruntea sus
am tremurat de întristare
ştiam că nu voi rezista
iubeşte-mă! strigam spre soare
el tot mai rar mă alinta
cu fiecare strop de ploaie
m-am sfâşiat în amăgiri
azi, mai subţire ca o foaie
voi renunţa la înfrunziri
voi renunţa la înfrunziri
mă vor purta suflări străine
în cine ştie câte zări
şi veţi uita curând de mine
cum sunt doar una din uitări
când vântul va-nceta să bată
din albe ceruri de cleştar
vor curge-mpodobiri în zloată
pe chipul meu de chihlimbar
voi fi a lutului mireasă
când fulgi mă vor îmbrătişa
de-ngheaţă sufletul, mi-l lasă
măcar voi fi... frunză de nea.
ma cutremura, ma ingrozeste si mi se rupe sufletul de cata suferinta emana aceasta poezie
RăspundețiȘtergere