ţi-am spus ?

ţi-am spus că timpul nostru e bisect

şi primăvara e un arhitect

cât naşte flori din bulbi ce se trezesc?

ştii ce-am uitat să-ţi spun?

că te iubesc

ţi-am spus că viaţa-i ca un carusel

de râzi sau plângi nimic nu e altfel

şi ameţeşti când toate se rotesc

dar totuşi uit mereu să-ţi spun

că te iubesc

ţi-am spus cuvinte cât un dictionar

de ce le-am spus?

îţi jur că n-am habar

dar orice-aş spune, toate amintesc

de primăveri ce-mi sunt 

că te iubesc

dileme

cam ce-ai gândit când ai călcat pe vise
că-s petic de asfalt

că nu-mi lipseşti
nu vezi câte simţiri îngropi, ucise
tot mergi…

nu-ţi plânge talpa când păşeşti?
cum ai gândit că-mi voi primi sortirea
cu braţele deschise, fără simţ?
n-ai înţeles nimic

aleg pieirea
decât un veac în care să mă minţi
să-mi ierte zeii zborul în păcate
de-i un păcat să mai visezi iubind
cum nu pot fi în timpul „ nu se poate„
cât simt

cât tu păşeşti

eu mor trăind.

iubire căpruie

vezi alei în obraji
gânduri - corbi în cădere-

vezi?
pustiul mi-e paj
pe poteci de durere…

aşteptări, nerostiri,

răni în suflet sculptate,

ochi goliţi de priviri
bolţi de nori  înţesate

ce mai vezi?
că mai sper
într-un timp prea departe

să  învii aşteptări
condamnate la moarte
iar în rest  mai nimic,

firmituri de speranţă,

risipire de noi într-un soi de neviaţă;

doar n-am cum să numesc "viaţă"
timpul ce nu e

oricât vreau să mai cred în  iubirea-mi căpruie...

gene lungi, stinşi obraji

negre urme de vise-
un portret zgâriat de culori indecise.

ce mai vezi ? ce-a rămas,

destrămat ca o carte

nu-i cuvânt să-i dea glas

e un suflet şi ... arde!

regret

 probabil că nu ştii ce mă frământă cum nu ştii nici că sufletul mi-e stins deşi asculţi tot ce abia cuvântă nu înţelegi ce nu-i decât un vis cauţi însemne, te-amăgesc eresuri uiţi că nimic nu spun de n-aş simţi cum uiţi că nu exist decât în versuri nu vrei să crezi că nu-s când par a fi. demult m-am exilat în nefiinţă de dinainte de-a te întâlni cu ultimi zbateri fără-ngăduinţă sunt doar frânturi din vis ce nu-l pot şti probabil vei gândi, ca trecătorii, că-s doar un om şi câţi ca mine nu-s cât cerul mi-e pustiu o ştiu doar norii ei, singurii ce plâng un vis apus. de ce te miri? credeai că-s doar o ploaie absurde lacrimile-mi contopite-n vers? nu-s! e regret cât munţii să-i înmoaie tot ce-am şoptit în grai fără-nţeles    

altfel de viaţă

din timpul meu anost, adună-mă în zâmbet
să fiu tot ce n-am fost,
ascunde-mă în suflet
şi nu mă irosi în colb de amintire
sunt doar cum ştiu a fi
iubindu-te pe tine!
dau veşnicii pe-un vis şi cântecul pe şoapte
tu fii destin nescris
să-ţi fiu şi eu în toate
prea multe am trăit din ce zeii dictară
un timp neisprăvit,
ani fără primăvară...
azi rupe foaia vieţii, arunc-o în uitare
cu lacrimi, dimineţii, îi strig să fugă-n zare
când voi sări hotarul spre timp ce nu mă ştie
voi umple ca paharul un vis cu nebunie
ce dacă nopți de vară vor râde-n colţul lunii
că-i tot sortit să piară?
să  fim noi doi nebunii
ce schimbă cer cu stele pe ochi cu nori de gânduri,
toţi anii pe secunde şi somnul pe avânturi,

vom  învăţa  în clipă eternul a-l trăi...

chiar soarele-i risipă, lunatici cât vom fi
nebuni vom fi de bine
de viaţă  mai nebuni,

doar tu şi eu cu tine
... în timpul altei lumi!