pact

să facem pace!

eu îţi dau la schimb
toate tăcerile
tu doar dă-mi un timp
în care să fim noi
prin azi, prin ieri
printre cuvinte
prinse-n mângâieri
prin ploi,
prin plopi
un puf de păpădie
în zbor uşor
de fericire vie...
să fim cum nu ne-am amintit nicicând
stoluri de vise, cu aripi întinse
duse de vânt, purtate de iubiri
peste pământ
peste priviri şi ceas
până în pragul bunului rămas.
să facem pace!
nu-i nimic mai sfânt
decât iubirea
ce nu-ncape în cuvânt.

aripi

pe-o margine de suflet,
în ruine,
se mai zbăteau,
când ai ales să pleci,
aripi de zboruri jefuite,
pline
de amintiri zdrobite sub paşi reci.
pulsa doar vidul 
prins într-o tăcere
ce sfărâma şi-un munte veşnic viu
când tu, cu braţul drept,
ca pe-o durere,
m-ai exilat în veacuri de pustiu.
nici nu ne-am spus adio...în neştire,
cenuşi, din ceruri arse de-amândoi
curgeau peste-un crâmpei de-nsufleţire,
cuprins de amorţiri,
sculptând un sloi.
vânam odată, raza unei clipe,
ce-ar moleşi îngheţul din priviri,
Inca mai sper că două mici aripe
pot duce zborul unei mari iubiri.
...................................................
pe-o margine de suflet, azi, ruine,
văd cruci de doruri 
pe morminte-adânci...
n-ai vrut să ştii, în doi, ce-nseamnă mâine
nici n-ai să ştii, 
cât timp rămânem stânci.

Niciodată

n-ai să mă uiţi,
pentru că nu ştiu ce
ori nu ştiu cum
te vei trezi vorbindu-mi ca nebun
de timpuri, chipuri prefăcute-n scrum
de anii celor doi copii
zâmbind desculţi.
n-ai să mă uiţi
pentru că zilele în ere
în doi le transformam,
din efemere,
în veşnicii cu anotimpuri verzi
n-ai să mă uiţi, oricât ai vrea să crezi
cum altfel ai putea schimba lejer
plumbul tristeţii
încropând un cer,
senin ca noi, fără umbriri de nor
ştergând uşor,cu un surâs, un dor
din lacrimă, un hohot larg de râs,
din zbucium, zbor
din clipă, viitor?
n-ai să mă uiţi, când zorii  te vor prinde
în mi, în re, în la,
în ritm fierbinte
şi braţul amintirilor te va cuprinde

dar soarele-mi ascunde
vorbe mute
şi nu pot spune
ce abia s-aude
ce mai contează
că sub glezna-mi trează
zac paşi de umbre
urme de secunde?
că te iubesc,nici eu n-am cum să uit!
să nu mă uiţi
să nu mă poţi apune
într-un cotlon de suflet fără nume
păstrează-mă cumva 
ca nimeni altă
un cuib de lume 
pe-a iubirii hartă
ştiind că-n trenul  inimii tu ai bilet
dar de mă uiţi,
nu mă ruga să-ţi iert..

simplitate

să ne iubim
atât de-absurd
de simplu şi frumos
încât să pară clipa nebunie
când orice şoaptă-ti scapă
tremurând
a poezie!
să mă iubeşti atât de simplu,
de frumos
încât şi floarea de cireş
invidiază
nu-i doar un sentiment, cuvânt,
nu-i erezie,
e mult mai mult,
e veşnicia
trează.

om viu

ferice de tine, ce n-ai cunoscut
cum tremură sufletul unui pierdut
pe calea speranțelor fără speranță
cu tălpile arse de jarul zis viață.
nimic n-ai pierdut , să nu-ntrebi, de ti-e dat,
ce îngeri, de ochi nevăzuți, te-au salvat
să nu lăcrimezi, lasă-ţi zâmbetul plin,
să nu-ngropi în suflet tăceri de venin,
să nu-ţi vezi genunchii căzuți în noroi
pe cât dăruiești, să primești înapoi.

ferice de tine ce simți că ești viu
căci eu nu am cum, nu mai pot, nu mai știu
să fac din doi ochi flori de colţ, răsăriri
izvoare să nasc din munți albi de-amintiri.
sărat îmi e glasul, cuvântul amar
nu-mi scapă un vis neschimbat în coşmar...
tu nu înțelegi, nici n-aș vrea să-nțelegi
cum ard în tăcere cuvintele-ntregi
cum sting printre lacrimi speranțe făclii;
ferice de tine, om viu printre vii.