Niciodată

n-ai să mă uiţi,
pentru că nu ştiu ce
ori nu ştiu cum
te vei trezi vorbindu-mi ca nebun
de timpuri, chipuri prefăcute-n scrum
de anii celor doi copii
zâmbind desculţi.
n-ai să mă uiţi
pentru că zilele în ere
în doi le transformam,
din efemere,
în veşnicii cu anotimpuri verzi
n-ai să mă uiţi, oricât ai vrea să crezi
cum altfel ai putea schimba lejer
plumbul tristeţii
încropând un cer,
senin ca noi, fără umbriri de nor
ştergând uşor,cu un surâs, un dor
din lacrimă, un hohot larg de râs,
din zbucium, zbor
din clipă, viitor?
n-ai să mă uiţi, când zorii  te vor prinde
în mi, în re, în la,
în ritm fierbinte
şi braţul amintirilor te va cuprinde

dar soarele-mi ascunde
vorbe mute
şi nu pot spune
ce abia s-aude
ce mai contează
că sub glezna-mi trează
zac paşi de umbre
urme de secunde?
că te iubesc,nici eu n-am cum să uit!
să nu mă uiţi
să nu mă poţi apune
într-un cotlon de suflet fără nume
păstrează-mă cumva 
ca nimeni altă
un cuib de lume 
pe-a iubirii hartă
ştiind că-n trenul  inimii tu ai bilet
dar de mă uiţi,
nu mă ruga să-ţi iert..

simplitate

să ne iubim
atât de-absurd
de simplu şi frumos
încât să pară clipa nebunie
când orice şoaptă-ti scapă
tremurând
a poezie!
să mă iubeşti atât de simplu,
de frumos
încât şi floarea de cireş
invidiază
nu-i doar un sentiment, cuvânt,
nu-i erezie,
e mult mai mult,
e veşnicia
trează.

om viu

ferice de tine, ce n-ai cunoscut
cum tremură sufletul unui pierdut
pe calea speranțelor fără speranță
cu tălpile arse de jarul zis viață.
nimic n-ai pierdut , să nu-ntrebi, de ti-e dat,
ce îngeri, de ochi nevăzuți, te-au salvat
să nu lăcrimezi, lasă-ţi zâmbetul plin,
să nu-ngropi în suflet tăceri de venin,
să nu-ţi vezi genunchii căzuți în noroi
pe cât dăruiești, să primești înapoi.

ferice de tine ce simți că ești viu
căci eu nu am cum, nu mai pot, nu mai știu
să fac din doi ochi flori de colţ, răsăriri
izvoare să nasc din munți albi de-amintiri.
sărat îmi e glasul, cuvântul amar
nu-mi scapă un vis neschimbat în coşmar...
tu nu înțelegi, nici n-aș vrea să-nțelegi
cum ard în tăcere cuvintele-ntregi
cum sting printre lacrimi speranțe făclii;
ferice de tine, om viu printre vii.

Lumilor

să nu mi-l ştie ochii, să nu-mi vadă
sufletul în genunchi când plânge
să nu-l creadă
când lunecă-n abisul unui gând
abrupt
să nu mi-l ştie nimeni,
mugur rupt.
să nu mi-l vadă, 
ochii
să nu-l creadă
şi de întreabă lumi de el, 
să-ntrebe  
doar primăveri să-l judece în grabă
dar nimeni ştie-i dorul lui de verde.
orbi voi să fiţi , ochi goi
de o vecie,
nimenea şi nimic să-l înţeleagă
el, singur şi înfrânt de-a lor pustie,
părere fie-i lumii, 
doat atât
oricum e lumea 
de simţiri beteagă

nu cei ce pleacă mor, mor cei uitaţi

oamenii nu mor
ei numai pleacă
pleacă din bloc, din gânduri,
de pe stradă,
din telefon ştergi numere
de sfinţi
pleacă de tot
şi nu-i opresc nici munţi.

tăcuţi şi transparenţi devin deodată
parcă n-au fost nicicând
chiar dacă-i ştii
oamenii nu mai mor
mereu ei pleacă
şterşi ca o cretă de pe tabla celor vii.

la început, te lupţi cu o durere
un gol te sfâşie
apoi, acelaşi gol,
transformă amintirea în părere...
oamenii pleacă
tu, uitându-i, mor.