gând

cu un suflet în minus printre-atâtea portrete
nu-i mai searbădă lumea, nici mai grea de regrete.
o culoare în minus printre-atâtea nuanţe
nu se simte, stiliştii pot masca discordanţe.
poate ,doar, palizi maci vor tânji după mine
într-un timp ce-or sclipi  transparente rubine
se vor scrie pe ziduri inimioare de ceaţă
imitând un apus fără pic de roşeată.
tot ce-a fost se dezminte, ce lipseşte se uită
mai puţină c-un val, nu e marea-ntreruptă.

imposibil

nu-i şchioapă inima,
nici mută
dar zilnic pică în sevraj
când e de tine nevăzută
ca mimul trist
fără machiaj
dar ea gesticulează-ntruna
şi bâiguie nepriceput
poate că-i, totuşi,
o nălucă
un şoim pe-un cer cu nori,
un punct.
se zbate...
zău că aş opri-o
să-i curm căderea în anost
dar cum să-ţi ticăie adio
când te iubeşte pe de rost?

umbre de viaţă

când luna-mi dansează-n tavan,
degeaba mai curăţ fereastra;
prin dâre de tot ce-aminteam,
doar ea conturează speranţa.
mai palidă azi ca oricând
aruncă luciri ce m-alungă
prin linişti ce sapă în gând
ca râul în trunchiul de stâncă.
văd luna zâmbindu-mi lasciv...
de aur de-ar fi resemnarea
şi tot aş schimba-o pe-un stih
să-mi strige tăcuta-ntristare.
poţi crede? si ea a iubit!
cât lumea şi-un cer laolaltă...
răsare-n decor de-asfinţit
mereu de-al ei soare-alungată.
din umbră priveşte ateu
în ghearele nopţii se zbate
cum tu, jumătate de eu,
eşti zilei străin şi departe.
sper lună să nu-mi fii curând
nici vieţii o noapte-n neştire,
cât încă exişti şi eu sunt
chiar umbra ne fie iubire!

luciditate

când nimeni mă vede şi nimeni nu ştie
cum ard printre clipe o viaţă-n făclie
nicicui nu-i mai pasă când fără vreo vină
nu sunt dimineaţă,
ci-n sfeşnic lumină...
cum nimeni ghiceşte topirea de timp 
când linişte n-am conturând al tău chip
renunţ la senin, fii tu altora cer
de-i cine să creadă al tău efemer.
prin lacrimi sculptate de simţuri topite
aduc, fără vorbe, de tine aminte
cel care-mi jurai un senin fără corbi
deşi ai rămas ... curcubeu pentru orbi.

noapte

în liniştea nopţii nu geme un nor
doar scârţâie cerul ca vechea podea
când rar îl păşeşte un vis,
nouă stea
bătrânul azur se înclină usor.
în zi nu-ţi dai seama
e grabă şi zvon
de timp alergat chiar şi sufletu-i orb
dar noaptea e oda tăcerii ce-o sorb
pământul uimit şi, ici colo, un om.
puţini mai visează, mereu mai puţin
o stare de veghe persistă şi-n somn
cu griji pentru zile, cu zile adorm
prea mulţi ce n-au spus încă, vieţii, Amin.
să fie, deci, noapte, doar noapte şi-un veac
uitat să ne fie pe veci timpul zi
în nopţi să aprindem, visând, galaxii
şi-n veac să trăim fără tic, fără tac.