album

şi când mi-e dor de tine mai tot timpul  plouă...
n-aveai cum să observi
ochii de rouă,
nici toamna ce începe-n primăvară
poftind  la fiecare frunză amorţită,
trezită de un  gând îmbobocit
ca un păcat  ce o va ofili...
până şi iernile dau semne că renunţă
par obosite să îngheţe stropii
prelinşi pe-obrazul slab al fericirii...
azi nu mai ninge ca-n trecut
zadarnic timpul
îndeamnă cerul ne-ncetat să lupte
adeseori se-nchide abătut
în codri deşi de nori
l-aud cum plânge.
nici verile de ieri cu strai de raze
nu strălucesc ca-n zilele de-atunci
poartă de-un timp, în ochii mei, un doliu
veşmântul tern al penelor de cuci.
e mult prea toamnă-n suflet
vrem, nu vrem
plouă întruna
ca dintr-un apoi
din gânduri sugrumate
curg puhoi
tăceri gălăgioase de infern...
de-atâtea ploi o stâncă sângerează
pe ea ne-am iscălit iubirea-n doi.

detalii

pustiul nu-i nimicul oarecare
ci plinul de amprente şi poveşti
nu e sfârşit,
doar  pod între hotare
spre începuturi ce nu le gândeşti...
tărâmul lui îţi pare gol şi  putred
ţi-e teamă pasului să-i dai avânt
dar rădăcini de viaţă prinse-n suflet
îndeamnă să-i dai ramuri unui gând.
nimic nu ţi-e familiar,
doar multă frică
tot ce ştiai e-al timpului tribut
dar  cum nici bobul de nisip n-abdică
de ce să fii tu, dintr-atât, pierdut?
ridică-te, schiţează paşi în minte
tot ce-i acum e mâine alt  pustiu
tu mergi pe drum
atât cât ţi-e 'nainte
până eşti dună de nisip, fii viu !

concluzie

să nu crezi că va fi uşor să mi te scot din suflet!
mintea am reuşit s-o păcălesc
am răsucit cheia imposibilului în uşa
pe care obişnuiai să-mi pătrunzi în gânduri...
deasupra ei am pus un clopot vechi
astfel, de fiecare dată când încerci o revenire,
să te întâmpine cu tânguirea nu-ului din glasul meu
ochii mi i-am ascuns după o grea perdea a resemnării...
însă cu sufletul e altfel de poveste!
odată ce-ai păşit în el
ţi-a devenit culcuş, oglindă, casă...tot
acum mi-e teamă să privesc pe geamul lui,
te-aş regăsi în orice milimetru !
îl stăpâneşti şi nu-mi mai aparţine;
priviri, contur, amprentă, şoapte...tu în toate !
chiar nu am cum să te scot din el...
mult mai uşor mi-ar fi să uit că am un suflet.

altfel de gânduri

nu-mi amintesc să fi durut vreodată gândurile
cum mă dor acum...
le derulam ca pe un film de scurt metraj
fără să-ntreb cine erau regizorul sau scenaristul
cu siguranţă punerea în scenă o realizam eu ( cu sau fără voie) şi un rest de lume, ce-mi era pe rând, coechipier, critic şi spectator...
ori, pentru că subiectul zilei insistă să-mi fie drama,
sper să le pot opri cumva...
detest reacţiile fluide ce-mi şterg toate peliculele
odinioară premiate de suflet cu un zâmbet...
poate de voi schimba decorul,
 chipurile creatorilor de situaţii vor înţelege că obişnuiam să fiu
comediantul vieţii mele...
căci ce-i mai plăcut şi purificator ca hohotul de râs ?
dar cum să-l schimb
când toţi pereţii minţii sunt ca o salină din adâncul frământărilor sufleteşti?

Era Adevărului

nu m-aţi secătuit nicicând de vlagă
chiar de-am trăit mereu mai mult în umbră
din caierul tăcerii dându-mi treabă
eu mi-am luat timpul - furcă mult mai lungă.
pe când pe voi vă speria sfârşitul
eu, rabdător, priveam micimea lumii
căci mie niciodată asfinţitul
nu mi-e sfârşit, oricât mai speră unii.
mereu m-aţi pus la colţ, pentru ce vină?
ştiu, glasul meu ades incomodează
dar v-aţi fălit cu palidă lumină
căci nu-i lumină, fără mine, trează.
destul de-acum cu era mincinoasă
e rândul meu să fiu purtat pe braţe
m-aţi izgonit, acum vă fiu pedeapsă
scuzele voastre? vorbe de paiaţe!