veacuri

trosnesc gânduri tăcute în noapte
vânturi bat a pustiu şi suspin
nu eşti tu,
unde eşti, în ce parte?
în ce lumi şi ce taine te ţin?
te astept,
nu sunt zori fără tine
nici eu nu-s, dar încerc...mă prefac;
timpul meu e un circ ce devine
ceasul ciung,fără tic, doar cu tac.
e sfârşitul ce-mi curge prin vene
îmbibat de dorinţe şi scrum
de-ai veni...
unde esti?
mai devreme
îmi spuneai că-nceputul e-acum.
s-au dus nopţile, visele toate
au plecat unde nu am habar
încă lupt să mai fiu cât se poate
dar...mă-mpiedic mereu de un ..."dar".
cum să-nvăţ fără tine să fiu
nici pustiu fără dune n-ar fi
tac un veac,
un alt veac o să-ţi scriu
numai timpul să treacă,
să-mi vii.

nimic!

octombrie i-aş spune despărţirii
nimic nu poate fi mai trist de-atât
cu ploi, perdele-n geamul amintirii
doar să nu vezi cât vei muri de mult.
vag se desprind în aer jurăminte
cu zori în ochi mor clipe ce sclipeau
iar inima- vulcan de vis fierbinte
se stinge-n frig, vorbele ce rost au?
cortina nopţii cine-o fi trăgând-o?
şi, iarna, cine-o vrea, în suflet, aşternut?
e toamna ta, închină-te, plăpândo,
rezistă şi ascunde-te-n trecut.
voi adora uitări fără numire
de tot ce simt în veci nu mă dezic
de voi uita ce sunt, invoc smintirea,
dar fără tine totul mi-e nimic.

nelinişti

pleacă!
i-am şoptit toamnei disperate
să-nghită totul de nimic cuprins
da, pleacă!
i-am spus nopţii înşelate
de fiecare somn de ochi deschişi învins
plecaţi şi voi!
strig zilelor deşarte;
eu nu în zile viaţa-mi socotesc
e rândul tău, stăteam  să-ţi spun, hai, pleacă!
dar am tăcut...
aş...
vreau să mai trăiesc!

Nu!

 nu-mi pedepsi tăcerea

 e doar un fel de mers

 altfel i-aș face vrerea

 abisului în vers.

 mi-ai spune că zic dodii

 și chiar ai râde sec

 dar nu-ți citesc din zodii

 e timpu-n care plec.

 căci,vezi tu depărtarea

 nu-i scrisă nicăieri

 eu o  cunosc  din starea

 cu lipsa ta de ieri.

 de-atunci  tăceam  aparte

 cumva să nu auzi

 cum strigă lupi a moarte

 arborilor veșnic surzi.

 nu plâng viori în șoapte

 nici umerii mi-s uzi

 e doar puțin din toate

 puținul ce-l acuzi.

 nu-mi pedepsi tăcerea

 mai lasă-mă să fiu

 cum mi-ai lăsat durerea

 de-a te iubi-n pustiu

simţire

exişti în mine
eu pretind că nu
dar un fierar îmi bate
noapte, zi
în fierul înroşit de-acelaşi tu
ce nu se vrea bijuterie a-ţi fi.

nu vrea nici lacăt,
jură că nu-ţi e
şi nici cătuşe din cuvinte nu-i
ţi-ar face legământ de dragoste
nicicum un lanţ
la gâtul orişicui.

el încă bate,
eu nici nu mai sper
că va veni un timp când, fericit,
fierarul meu va spune
 ” în sfârşit,
ai înţeles că nu a fost chiar fier!”