nimicuri

Cât să mai cred ?

Cât să mai lupt a fi

ce în atâtea timpuri nu am fost?

nisip din ţărm de clipe s-a tot scurs

în valuri de nimicuri tot mai gri…
Ce nu am încercat, ce-am reuşit?
ce n-am sacrificat?
şi te-am iubit!
ca pe o stâncă
valuri m-au izbit

sub cer de neputinţă stăvilit.
Ce mări de gol,
cât imposibil crunt
câte-aş fi vrut să fiu şi cât nu sunt...
ce teatru scurt
mi-e zbuciumul din piept!
când voi trăi
şi cât să mai aştept?
Venin mi-a fost un vis despre ce-ar fi;
străini n-am fost
pe cât vom deveni…
privesc de azi cu ochi ce n-au privit,
vorbesc de azi cu glas ce n-a vorbit,
păşesc de azi cu paşi ce n-au păşit,
trăiesc de azi oricât e de smintit
ce-a mai rămas din timp...un asfinţit.
Nu mai spun nu,
nici "da" rege nu-l fac
dar nici în luntre sparte nu mă-mbarc.
sunt doar ce sunt!
destul am vrut să fiu
mai vie decât sunt
şi sunt pustiu...

mărturisire

eu
te-am iubit!
n-am fost o fantezie,
n-am fost un anotimp,
n-am fost doar lut,
un chip,
un vis nepetrecut,
n-am fost un nume şi atât
nicicum o mască
în culori nătângi
eu n-am fost lacrimi
ce-au vrut să le plângi
şi n-am fost buze
amăgind surâs
n-am fost un soare
egoist de-apus
n-am fost pământul
conturând un pas,
n-am fost amarul
unui bun rămas,
n-am fost tăcerea
unui necuvânt,
n-am fost plăpând
un singur zbor înfrânt;
n-am fost puţin, nici  mult,
doar ce-am simţit
şi simt.
tu...
iartă-mă,
eu numai te-am iubit.

mereu...

mereu în aşteptarea
nu ştiu cui,
la orice semn tresari ca o fecioară…
să fie el ?
ştii bine că el nu-i,
pe cât de verde-i clipa, brusc e-amară...
mereu în căutarea ştii tu cui,
îl vezi în orice chip, ascuns în zâmbet;
să fie el?
e umbra nimănui
dar fiecare umbră fură suflet...
în fiecare o speranţă pui,
cum a trecut de geam, cum ţi se pierd
senini cândva, aceiaşi ochi căprui
înnourati de dor,
ce tot mai cred.
mereu în aşteptare...
cât mai poţi
să-l cauţi peste tot, poate-l zăreşti?
când, bine ştii, străini veţi fi…
nu-s sorţi
ce să vă lege

oricât îl iubeşti!

gânduri din mers

Azi a trecut un om pe lângă mine
şi mi-a zâmbit,
cum numai tu ştiai…
te-am regăsit,
când pasul prinse ritmul
unui alt drum
ceva-mi spunea mai stai!

M-a pălmuit privirea lui amară;
parcă-ntreba,
ca peştele de mut :
unde te duci?
ce vise te îndeamnă
să pleci  cât timpul  nostru
nu-i trecut?

Am tresărit…
să fie o nălucă?
Să mă opresc? N-am cum,
nu e firesc…
E vremea anotimpului de ducă
dar nu gândi
că nu te mai iubesc!

dar a  trecut un om pe lângă mine
şi mi-a zâmbit,
cum numai tu zâmbeai...

înseninări

Apăsător nimic mă împresoară,
mă gâtuie
un laţ de resemnări;
respiră!
râzi!

spun ochi de căprioară...
nu-i verde timpul  fără de iertări .
Cum altfel vei zâmbi

prin curcubeie,
de nu-ţi laşi cerul
să dezlege ploi ?
de asfinţit dezbracă-te, femeie!
cu răsărit să te-nveşmânti apoi.