ştiu!

ştii?
am stricat un gând
la repezeală
aş vrea să crezi,
am vrut să-l dăruiesc
mi-am zis că-i poate-a visului urzeală
şi că din el
un zâmbet îţi croiesc
ştii?
l-am vopsit
l-am răsucit prin gene
în lacul ochilor să-l pot uşor clăti
am ars apoi în suflet două lemne
parfumul dragostei să-l ştii
când voi zâmbi
l-am curăţat de urme de-ndoială
ca dimineaţă să-l pot îmbrăca
dar l-am pătat
cu stropi de fâstâceală
şi l-am distrus…
s-a dus speranţa mea!
am vrut atât de mult să vin la noapte
credeam că zâmbetul
o şansă va zori
ce am acum?
doar  gânduri deşirate
prin care treci
şi nu te pot opri.

absenţe

ştiu doar că nu-s

când tu nu eşti

nici vas de lut, nici vie nu-s

dar cum te simt,

cum îmi zâmbeşti,

mi-e susu-n jos şi josu-n sus

parcă nu-s eu

cum m-am născut

verde mi-e gândul prins de trunchi

îmi ştiu pământul

dedesubt

dar  îmi simt cerul pe genunchi

când rezem visele de nori,

printre furnici temeri frământ

mi-e sufletul pe nicăieri

fiindcă-mi lipseşti

şi uit că sunt!

mesaj

jurnal de bord:

notezi cu groază

printre rafale de furtuni

dar nu-s furtuni, e chiar infernul

ce te încearcă…
zi de luni

sălbatic ritm izbeşte-n grabă

vasul de lut de timp plesnit

talazuri negre ţi-l dezmiardă

îl vor adâncului tribut.

încă  respiri,

sfidezi destinul

ceru-i departe, mări în rest

cazi în tăceri, gânduri de noapte

unde ţi-e portul,

unde-i est?
o zi de marţi

-de-ar fi cu soare

amiază nu ştiu când a fost

atâtea ceţuri, neculoare-

mergi în derivă, matelot!

scrutezi zadarnic orizontul

în orizont doar hău e tot

n-ai glas în tunetul funebru
e miercuri negru, zi de post
post al simţirilor de toate
pe nesimţite socoţi ziua
pe nesimţite cazi în noapte.
a patra zi

vas fără cârmă

nu vezi şi nici nu mai priveşti

speranţa-i un catarg ce-atârnă

de-un putred vis

încă trăieşti
vineri şi sâmbătă,

duminici
în grabă trec

şi-i iarăşi luni

semnezi sfârşit

un fel de viaţă

un dezacord, mâzgâlituri.

ai vrut ceva de dimineaţă

un singur port,să acostezi

dar fulgeră , tu  scrii apatic

„am fost aici !''

apoi, te pierzi.

întârzieri

aveam în suflet cuib de rândunele 

cum ciripeau doar ce gândeam la noi

zburau prin toate visurile mele

şi-au îndurat 

atâtea aspre ploi

dar cum lipseai cum amorţeau de teamă

că vor veni zăpezi din ai mei nori

de-aş fi stiut

că mă iubeşti în taină
le-aş fi salvat de viscol şi fiori
dar tu nimic n-ai zis atâta vreme
de ce-ai tăcut 

a iarnă şi pustiu?
acum s-au dus

e cuibul gol şi geme
în urma lor un suflet brumăriu

nimic

zici că-i o zi
după oricare noapte
cum înverzeşte câmpul după ploi
zici că e da

mai mult decât un poate
că-i îndeajuns
atâta nu în noi

zici că n-aduce anul
cât o clipă
şi pentru clipă să aştept oricât
că şi destinul uneori abdică
doar să zâmbesc
să nu ştiu de urât

eu nu mai zic nimic
de multă vreme
deşi te cred şi vreau
n-am cum să lupt
e prea târziu...

îmi curge nu prin vene
mai pot zâmbi?
nu, nici măcar atât!