îngerii nu visează

sunt altă umbră care sângerează

şi paşii mei au forma suferinţei

şi eu credeam că îngerii visează 

şi eu speram în vraja dăruinţei

am înţeles...târzie deşteptare

am înţeles...nimic n-a fost să fie

e prea târziu...şi nu mai am scăpare

captivă-n vis... o umbră-n veşnicie

credeam că-i sumbră sărutarea morţii

dar rubiniul lacrimilor scurse
închide ziua în adâncul nopţii

în umbre vii cu sufletele smulse

nici gândurile nu mă vor iertată

deşi adorm...îngerii nu visează

râmân în veci o umbră-nsângerată

niciun cuvânt, nimic nu mă salvează.

acolo

dar nu voi şti să-mi pot închide ochii
de când deschişi îi ţin să nu adoarmă
în somnul lor mi-e teamă să alunec
şi sufletul să-l uit în altă lume
căci dincolo în zări nedefinite
te regăsesc în orice chip sau formă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să mă ascund în tine
iar de vom absenta realităţii
vom construi eternul în neunde
recuperând milenii în visare
am fost acolo de-ţi aduci aminte
în universul fără „dar„ şi „dacă„
am fost acolo eu şi tu o clipă
ne-am regăsit... pluteam în reverie
de-atunci ştiu zborul fluturându-mi gândul
de-atunci tresar în ceasul dimineţii
dar nu mi-e teamă să-mi plătesc speranţa
cu sufletul sătul de agonie
căci nu-l mai ştiu trăind în astă lume
prea viu îl simt în timpul de sub pleoape
departe de-al meu trup exist şi doare
întoarcerea în tălpile-mi de-argilă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să locuiesc în tine
cu somnul vieţii să-mi recapăt forţa
spre a renaşte-n fiecare noapte
să mă săruţi albastru pe o geană
eu să-ţi trezesc un zâmbet la ureche
tu să-mi sculptezi pe-un fir de păr destinul
eu să-ţi desprind din curcubeu iubirea
iar de voi şti să-mi pot închide ochii
sigur să fii că-mi voi uita pământul

ce crezi? va observa mulţimea

că paşii noştri seamănă cu vântul?

Detaşare

am învăţat de-un timp să merg pe sârmă

îmbrăţişând nimicul în cădere

scrântind speranţe, răsuncind o mână

am reusit... azi uit orice durere

am vrut să-i fiu pământului plutire

căci nu puteam să cad sub el vreodată

mă încerca demult o prăbuşire

şi-abia acum mă văd descătuşată

când dezechilibrată de-ndoială

simt sufletul alunecând în vrie

mă ancorez de-un vis... în ameţeală

înaintând spre ce va fi să-mi fie

nu m-am născut să fiu o acrobată

n-am vrut sa fac un circ din viaţa mea

dar de-am căzut de fiecare dată 

m-am ridicat, n-am mers târâş prin ea.

riscând să par o veşnică străină
mi-am îngropat amprentele-n ţărână
şi umbra-mi pare astăzi mai senină
de când mi-e viaţa ca un mers pe sârmă.

închipuire

Mi te-aş prinde-n piuneze, fix de muchiile vieţii,

ca pe-o hartă creionată de un spiriduş nostalgic,

vrând să schimbe nefirescul într-un nefiresc posibil.

Mi te-aş colinda agale fără temeri, fără grabă,

să-ţi cunosc orice potecă şi s-o însemnez în roşu,

cu săruturi presărate din desaga de sub coaste.

Şi, pornind călătoria în ţinuturile calde,

aş lua cu mine tolba şi săgeţile speranţei,

să ţintesc punctele negre ce-ţi întunecă privirea.

Străbătându-ţi tot pământul mi te-aş şti cu mult mai bine

şi-ţi voi recunoaşte urma, când mă vei paşi cu gândul

înroşită de săruturi şi ocheade-nseninate.

Căutându-ne destinul printre linii deşirate,

vom opri din fugă trenul spriduşului romantic,

să ne odihnim iubirea în vagoanele de basme.

să fim senin

nu-mi plânge, suflete, îţi spun, nu-mi plânge
din ochii tăi seninul moare-n stropi
în ploaia vieţii pari un nor ce-şi frânge
timpul grăbit să fie bălţi în gropi!

doar ştii că ploaia când va fi să vină
un singur nor nici nu-l va observa
de ce ţi-e lacrima de temeri plină?
nu plânge-ţi spun, nu te întuneca!

vremuri de ploi îţi vor veni din urmă
când gropi te-or cere lăcrimând să pleci
vei regreta că-ţi fulgeră şi tună
în ochi ce nu se vor de viaţa seci.