premoniţie

și-atunci va începe să plouă cu toamne...
ce vremuri în mii de culori s-or întrece!
deși n-oi mai fi, vor fi zâmbete, Doamne,
când toamne-n răcori și-auriu vor petrece.

atunci vor tânji arămii plopi amarnic,
ca pași de fecioară călcând în tăcere.
când clipe vor fi prea destule, zadarnic ...
eu, toamnă voi fi și eternu-mi durere.

mireasă trecutului, clipei pedeapsă.
în aur pictată, cu ochi ruginii,
ce plină de-amurg, vei fi toamnă, aleasă,
să-mi fii veșnicie, odihnă să-mi fii.

regrete târzii mă vor trage de umăr
și chipul cu plânset mi-l vor înnegri
când vântul șopti-va-mi tăceri fără număr
cu pași de fecioară, departe voi fi.

ce oameni, ce toamne
de-atunci n-oi mai ști!

nimicuri

De te-am iubit, îți cer iertare

Știam că voi iubi enorm

De-am renunțat, n-am loc sub soare

Chiar dacă am greșit ca om.

De-am judecat, cer îndurare

Știam că a greși e-un fapt

Ce va primi ușor iertare

Deși nu-i drept al lumii pact.

De n-am iubit, regret a-ți spune

Că nu e doar din vina mea

Cât tot ce-i viu, ca pe-o minune

Voi tot iubi, de-ar accepta.

Dar că mă mint, trăind absurdul

Cât să îndur, cui să cuvânt?

Să-mi cer iertare, mie, surdul

Și orbului ce zilnic sunt?

Din praf sunt fir de praf mărunt

Din lut sunt nici măcar ce-am fost

Timpul mi-e câmp de  grâu cărunt

Doar  cugetului adăpost

Un fel de rost cu susu-n jos

Iartă-l, simțire, de mai poți

Nimicul promițând frumos

Ne molipsește pe noi toți.

circ trist

Nimic nu mă mai doare,

Ca pe-o piatră

Par clovn, iar viața pare-un circ, trist circ

Un zâmbet smuls de-o clipă mi se zbate

În colțul gurii,

Și mi-e visul mic.

Aș vrea să strig,

Să mă desprind de lume

Să mă ridic deasupra clipei ce mi-e zid

Dar totul e un film cu mimi si glume

Iar eu sunt tot mai mic,

Tot mai nimic.

Mă-ntreb cum plânge floarea care mâine,

Nu va mai parfuma, nu va mai înflori,

Curând de-oi fi asemeni,

Tu mai spune-mi

Că doar iubind nu mă voi ofili.

de-atunci

Tot ce am iubit, eu încă mai iubesc

Așa cum vântul trece prin câmpii

De mii de ori

Și tot de atâtea ori

Sărută iarba ca în prima zi.

Tot ce-am visat n-am cum să nu visez,

Cum timpul nu-l oprești cu ceasul stat…

De  nu-ți cer jurăminte ori dovezi

Sper doar  atât…

Să nu mă fi uitat!

sentimente

poate că trebuia să uit,
odată cu iertarea
timpul de zbucium,
luni și ani întregi.
încă-mi frământă gândul
supărarea
că în iubire nu există legi.
să uit acum
când un târziu din mine
și-a amintit cât de frumos a fost
drum, fum și scrum,
nimic nu-i o minune
printre minuni ce nu-mi găsesc vreun rost.
poate că trebuia să uit,
iertând trecutul,
și să-l aștern, răbdând,într-un sertar
pe care să-l deschid atunci când vrutul
avea o șansă, nu doar un hotar.
astăzi mă dor
cuvinte reci și fapte.
iubirea risipită-n necuprins
s-a iscălit în sânge și în vis
de-acolo, poate, de mult prea departe
să pot trăi măcar o dată
ce nu-i scris.

nimic fără iubire

 prea multe vorbe fără rost s-au spus
prea multe râuri de idei nu au un curs
multe repoșuri și cuvinte fără sens
s-au spus, s-au scris, apoi , tacit, s-au șters.

prea des punem tăcerii etichete
strângând rostirea în simple pachete
ce n-au un îndrumar spre-a desluși
ce-a fost de spus când mai puteam simți.

se-nvârte rostul nostru în cuvinte
un sens ne iartă, altul încă minte
doar fapta-i singura care mai deslușește
ce-i bun, ce-i rău, cine și cum greșește.

Alunecă-ntre sensuri, tremurând
și nu-i nimic sa-i facă sprijin dintr-un gând
ca firul printr-un ac ingust,pășim subțire,
uitând că nu-i nimic de spus fără iubire.

cum?

Cum să păşesc

peste cadavre de speranţe,

cum să mă regăsesc

în cimitirul unei vieţi

ce nu s-a vrut născută-n nefiresc?

Atâtea nopţi şi zile-atât de false

cer visului iertare…

rămâi un vis…

dar visul, te intreb,

poţi să mi-l ierţi?

ori nu-l suporți în preajmă?

cu degetele încleştate de durere,

o ultimă speranţă

plânge într-un colţ

E cimitirul plin de gândurile mele

cum s-o salvez,

tu spune-mi, cum,

când nici pe mine să m-ajut nu pot?

de-aş şti să ies, cumva, de-aș ști să fug

să-mi uit întunecimea,

de-aș putea

dezamăgirea de-aș schimba-o

pe-un drum lung

azi aș fugi

dar să-mi accept nefericirea,

ca un ciung?

Nu pot și nici nu vreau

destulă mi-e micimea…

cum să-mi îngrop senină

făr' a vrea

cum să-mi refuz

chiar și speranţa de a mai spera ?

plecări

ai hotărât să ne despartă lumi,

aproape-am fost dar am rămas alți doi

să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?

nici tu nu crezi, eu nu dau înapoi.

mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe

la urma urmei, totu-i cu folos.

împachetează din ce-a fost o noapte,

să-ţi aminteşti cât am trăit frumos.

dar pune în bagaj şi-o sărutare

a buzelor ce n-au grăit chemări.

eu stau... tu mergi pe singura cărare

fără sosiri, dorită de plecări.

n-ai vrea

n-ai vrea să ştii,
mai bine să nu vrei
de câte ori am stins în ochi scântei, 
ce nu le-am vrut 
făclii arzând a-mi fi
să nu intrebi de ce
când totu-i pierdere.
n-ai vrea să ştii
nici să gândeşti nu poţi
de câte ori mi-am zis -adio, sorţi!-
de câte ori am refuzat o zi
un alt război
ce nu-l voi izbândi.
nu vreau să ştii
nici cât ai însemnat
nici cât mi-e lipsa ta, greoi păcat,
ce-l duc in spate
fiindcă te iubesc.
nu vrei să ştii
eu nu pot să-ţi vorbesc!
că imi lipsesti, nu ţi-e deloc străin
că sprijin mi-e doar visul,
ştii din plin
dar cât îmi eşti,
nu stie niciun zeu
n-ai vrea să ştii 
şi, zău, nu vreau nici eu.

ţie

copila mea, lumea va vrea să-ţi spună
din tot veninul ce-i pe limba ei
că n-ai avut o soartă tocmai bună
că ai avut din toate doar crâmpei.
Vor zice unii că am fost prea dură
alţii că prea te-am alintat zi după zi
eu nu ţi-am dăruit ofrande, dar nici ură
am fost atât cât am ştiut a fi.
acum esti mică, mâine vei fi mare
vei judeca, sper, fapte, nu cuvânt
dar să nu uiţi că mi-ai fost alinare
şi că trăiesc, încât să fiu ce-ţi sunt.
de zilele vor trece ca niciuna
şi anii te vor defini pe rând,
tu, inimii, să nu-i permiţi minciuna
că ar fi fost minut să nu te port în gând.

a fi

drum bun, iubire,să fii fericit
să-ţi fie clipa strop de infinit
ce-a fost, a fost, ce va să fie, fie
şi clipa fie feerie, ţie, mie.

nu te condamn, chiar să blestem, nu ştiu
doar ne-am fost plin şi tot pe-atât pustiu
nu au vreun sens cuvintele acum
mersul e mers, cât sufletul ni-i viu.

tu du-te, merg şi eu, pe calea mea
oricât, mereu, ne vom tot întreba
cine-a greşit şi chiar ce mai contează
atât cât inima în piept rămâne trează.

drum bun, iubire, eu te voi numi
minunea clipei ce mi-a fost a fi.

drum bun!

mă dor singuătăţile, ucid

cuvintele mai tare dor, când sunt cuvinte

în lipsa lor, atunci când tac, te strig

asemeni unui om desculţ în munţi,

fără veşminte.

unde eşti azi, suflet în care eu mă scald

ca un copil, în lacuri, fără griji?

unde eşti tu, nălucă printre mânji,

să te cutreier ca pe-un drum de altădat?

aleg să tac, nu te mai strig de-o vreme

ecoul nu mi-a fost amic nicicând,

nicicum cuvânt

dar chiar de zilele-mi vor fi curând blesteme

eu mă închin şi surâzând, răspund:

să-ţi fie bine şi să uiţi de mine

să râzi în fiecare zi ce o petreci

iar dacă bucuriile-ţi vor fi depline

să ştii că te-am iubit şi ţi-am dorit

să faci poteci de-apus şi răsărit

chiar şi din lutul plin de mărăcine.

înainte

merg şchiopătând prin viaţă, zi de zi
şi mulțumesc oricărui gând ce mă trezeşte
chiar dacă viaţa nu mi-e dat-a fi
decât coşmar, în loc a-mi fi poveste.
pas după pas, târâi un vis, zicând
că nu e om să nu creadă-ntr-un zbor
altfel, am fi cu toţii zombi vrând,nevrând,
pierduţi pe-un câmp de sorţi ce nu ne vor.
merg şchiopătând, călcâie-mi sângerează
pe drumul plin de cuie şi refuz,
doar gândul către tine nu mă lasă
a-ngenuchea iubirii ce-o acuz.
şi o acuz, ea singură-i de vină
că mai înaintez pe-acest drum blestemat
dar cât mi-e visul vieţii mele şină,
merg, şchiopătând, şi iert tot ce mi-a dat.

spre asfințit

s-a mai pierdut un suflet pe țărmul unui cer
orbit de diafanul speranței fără ceas
mi-am spus că-i imposibil... acolo vise pier
când noaptea-mi pune lanțuri la fiecare pas.
de ce-am crezut că-s pleoape de soare ce deschid
porți către-o nouă lume, o lume de simțiri ?
de ce-am privit neantul de taine ce divid
din veci, zori de-nceputuri în arsele sfârșiri?
o zi mi-a fost trăirea , e tot ce am avut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și-nflorit
din rodul lui prezentul n-a vrut să-mi dea un fruct
doar și-a hrănit tulpina din mersu-mi poticnit.
ești suflet, gol de mâine, ca norul ce s-a scurs
peste prea mari deșerturi... n-ai fost decât un strop!
doar ai știut că drumul te poartă spre apus
dar tu, tu ai mers iute spre margine de tot.
s-a mai pierdut un suflet într-un abis de zări;
doar coapse de-ntuneric și trup de lut voi fi 
 prin văi de amintire voi presăra uitări 
 apoi, clipind a noapte... de tot voi asfinți.

de-ale timpului

timpul e plin de drame

agăţări de suflet,

devenind amintiri şi regret,

gol şi plin în egală măsură.

mărturisea deunăzi

că are doruri...

dor de un ieri

dor de un mâine şi-un cuvânt de mângâiere.

mărturisea c-a înlesnit atâtea sfârşituri

că nu-l mai recunoaşte pe al său

şi-a obosit.

de-o vreme îl zăresc plângând în pumni

şi condamnând  absenţa lui din casa unor vieţi

prezenţa, din puţine altele.

O,Timp, parcă m-aud  spunându-i,

lacrimi avem noi,oamenii, destule

atâtea cât un cer n-a văzut nori,

pe când tu ai ceea omenirii i-a fost refuzat

eternitatea...

deci, nu mai plânge, timp,nici azi, nici uneori

ci râzi în hohote

pe chipul meu

pe chipul tuturor

în amintiri, în suflet,în speranţe

vezi?

numai tu eşti şi vei fi totdeauna

un curcubeu al fiecărui om

ce plânge azi, în locul tău,

sfârşitul.

altfel de flori

atâtea stele strălucesc în cer
cum pot eu, lumânare în pustie,
să rup un petic din albastra galaxie
spre-a fi măcar un punct de foc stingher?
şi-atâtea flori pământulu-i sunt salbă
cum să pot eu, talpă de lut, călcâie
a dărui rubine, maci în glie,
cuvântul meu, lumii să-l fac podoabă?
atâtea ape mângâie uscatul,
atâtea păsări cântă ne-ntrecute
ori eu nu cred prin vorbe-aproape mute
nici glăsui, nici alina oftatul.
eu nu rostesc, şoptesc...cine s-audă?
nu strălucesc, doar conturez o umbră
doar înfloresc, păşind, sub talpa mea 
flori de suspin, flori de 'mă vei uita'.

mlaştină

voi, gânduri nisipoase, când v-aşterneţi?

pe când în zâmbet vă veţi odihni?

de vise şi de zboruri, nu vă temeţi,

sunt amintiri din ceea ce-mi va fi

când tulburi sunteţi, ochii mei, ca cerul

umbrit de nori în stoluri cenuşii

pierdeţi sclipirea stelelor, eternul

se prăbuşeste-n lacrimi pământii.

când norii strânşi sub pleoape dau în ploaie

spălând obrazul de senin uitat

se scurg regrete, numai colb şi zoaie

iar sufletul bălteşte înecat,

aluviuni de temeri fără minte

se tot depun şi într-o bună zi

nu-mi va ajunge marea de cuvinte

să-l pot salva...o mlaştină voi fi.

până atunci

aveai aşa un fel de-a mă privi

de mă pierdeam, uitând şi cum mă cheamă

dar tu, ca un stăpân peste câmpii

zâmbeai tăcut, fără nici pic de teamă.

simţeam adeseori că par un scai,

o buruiană smulsă de copite

dar ochii tăi struneau şi zece cai

cu o privire ce n-o şterg din minte.

păreai un zeu şi eu umilă sclavă

atât de mult iubeam fără cuvânt

însă cum firea mi-e de fel beteagă

n-am îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.

iar anii au trecut, cu ierni şi ger

cu primăveri ce-au înflorit tăceri

şi umbre au ascuns al vieţii cer

sub care te iubeam fără să-mi ceri.

acum târziul mă înfruntă crunt

chiar de regret, regretul nu-mi ajută

dar îţi dedic un ultim legământ

că te-oi iubi până mi-e vorba mută.

sfat

dar arde-mă,soare, ca vântul, cu vântul

că putred mi-e visul în suflet, căruntul,

ca vorba şi pasul, mai rar, tot mai sec

vezi lemnul în ape, la fel mă petrec.

loveşte-mă, ploaie, loveşte cu pumnii

în pieptul ce ţine legată ca-n funii

o inima oarbă, iubind ce nu-i dat

îneac-o să uite că totu-i uitat.

acoperă-mi ochii, ninsoare, când cazi

să nu-mi văd pustiul, stăpân,în extaz

să-mi fulguie lacrimi din sufletul sloi

omătul să ierte uitarea de noi.

apoi, ghiocelul şi-a lui rândunea

să vină, de vor un gând verde să-mi dea

acum, doar o vorbă să-ţi spun, îndrăznesc,

ai grijă de suflet, că restu-i lumesc.

destin

şi mă trezesc spunându-i timpului „ce dacă?”

şi las o altă zi, tiptil, să treacă

să uit că muritoare sunt şi că mă număr

ca fulgii bântuiţi de vânt, ce-mi cad pe umăr.

fulgi grei, de nea, pierdută-n aşteptare

mă povestesc şi nu-mi e de mirare

că prin troieni, cândva, mă vei numi

un zbor ce-a fost şi n-a mai vrut a fi.

şi mă trezesc râzându-i timpului în faţă

ce dacă nu mai am ceea ce toţi îi spuneţi viaţă?

măcar atât cât mi-a fost dat să fiu, am fost

şi nu regret că-mi ştiu destinul pe de rost.