miercuri, 28 mai 2014

trecut

sunt duse toate, nu le învia
nu le-aminti, trezindu-le din moarte
au fost atât cât au ştiut a fi
lasă-le azi,
rămână duse toate!
au fost poteci
pe drumul ce ne-a fost
cu ierburi mari
crescute-n colţ de piatră
le iartă,
ne ştiu paşii pe de rost...
un anotimp, măcar, te rog,
le iartă!
ai închis ochii de atâtea ori
şi i-ai deschis mai plini de întuneric...
când mă-necam de dor,
ai respirat...
respir eu, azi,
spune-mi că nu te merit
și ne iartă.

ieri

azi, ce-aş fi fost de nu-ţi ştiam iubirea?
ce-i creanga fără verde frunza ei?
iar trupul meu, trunchi putred,
strâmb din glezne,
de n-avea suflet,
cum ardea mocnit...
ce-aş fi fost eu, de ieri, lipsindu-mi rostul
m-aş fi adăpostit sub primul gând
şi-n cerul gurii nu ştiu cărei zile
mi-aş fi pierdut şi umbră
şi-al ei drum?
ce voi mâine, chiar nu pot a spune
dar ard, în trup, un suflet cu scântei
e luminos, e verde, are umbră
zâmbesc...
curând voi fi un cer de-o zi de ieri.

sâmbătă, 17 mai 2014

stare de fapt, nu poezie

te înveţi uşor cu însingurarea,
oricât de insuportabil pare începutul acestei relaţii
după un timp devine a doua ta natură
ori, cred că tocmai asta e forma perfectă a iubirii.
şi, da, începi să iubeşti, să respiri clipele
petrecute cu ea
vă înţelegeţi de minune
comunicaţi ireproşabil
ea îţi ascultă fiecare gând
îţi ştie gustul fiecărei lacrimi
nu-i niciodată insistentă,
cunoaşte momentul exact al cerutelor tăceri.
iar când ceva sau cineva
de dinafara concubinajului vostru
perturbă curgerea firescului
inevitabil te simţi atras de necunoscut
te avânţi cu inima deschisă
în vântul rece al schimbării
uiţi de însingurare
simţi că eşti viu
tremuri, respiri sacadat, pulsezi
...pentru o vreme
dar dintr-o dată
o bizară simţire te întoarce
la realitatea căreia îi aparţii de la-nceput
aş spune, chiar, dintotdeauna.
numai singurătatea este cea care aşteaptă
orişicât
şi numai ea te înţelege întru totul.
te sperii, te condamni şi te retragi
în braţele tăcerilor fără-nţelesuri etalate
zâmbind sarcastic, te aşezi confortabil
în starea pe care o cunoşti cel mai bine
din care îţi promiţi ca nu te vei mai ridica niciodată.
singurătatea ta nu te provoacă
nu te consumă, nu cere nimic
ea nu te schimbă, nici măcar nu-ncearcă
te însoţeste peste tot
lăsându-ţi totodată, spaţiu
aer
şi clipă,
spre a fi tu însuţi.
singurătatea s-a obişnuit cu tine
te-a ales
şi nu vei mai avea nicicând o parteneră
 s-o echivaleze
darmite să o depăşească.

marți, 13 mai 2014

vină

putem trăi aşa o viaţă-ntreagă
cu visul şchiop în trupuri seci de lemn
eu să nu ştiu măcar dacă ţi-s dragă
tu să nu ştii c-ai fost şi-mi eşti poem.
putem zâmbi oricând în zori de gânduri
şi-apoi, cuminţi, mereu străini de noi
nopţilor să le batem zeci şi zeci de scânduri
oricum ne-aşteaptă ziua de apoi.
putem muri firesc, praf într-o tină
numai cu vina oarbă de-a nu fi
dar când păşi-vom goi înspre lumină
ce vom păstra din basmul 'am fost vii'?
sufletul palid, şters ca de o toamnă
va plânge că de tot l-am flămânzit
el ne-a cerut numai iubirea hrană
dar ne e teamă... teamă de trăit.

duminică, 4 mai 2014

amânări

n-ai decât să te gândesti la mine
n-am decât să strig cât îmi lipseşti
noi, cumva, ne merităm, iubire
eu nu ştiu să-ţi fiu, tu nu îmi eşti.
poţi vorbi ore în şir cu liliacul
movul lui nu e molipsitor
viaţa fără înfloriri e tacul
ce ucide ticul meu de dor..
n-ai decât să crezi că nu-ţi mai pasă
n-am decât de dragoste să scriu
timpul aşteptării e o plasă
sufletul hrănindu-mi cu pustiu.

vis violet

în universul meu nu există distanţe
nici oameni,
doar suflete
cuvântul e un mim stângaci
al gândului,
poet prefăcut
ascultă-te şi nu vei mai avea nevoie de el!
aici, legea şi timpul încă nu s-au inventat
suntem culori
şi umbre cu priviri de om
dar, mai presus de toate, suntem
zâmbete
şi stări de negăsire
când amânăm iubirea
ca pe-un timp al omenirii
nu te lovi de un perete milimetric
ce poate naşte ziduri!
şterge-mi suspinul gândului sinucis
în ştreangul tăcerii
rămâi culoarea în care ne-am regăsit
dilatând universul către plus infinit!

muguri de vis

din toate câte-au fost să ne rămână
mai mult decât un răsărit apus
să nu ajungem pumnul de ţărână
să nu fim pasul unui vânt grăbit
din toate câte-au fost rămână zâmbet
nimic să nu-i umbrească inimii
de vom piti umbriri în dos de suflet
noi să renaştem pentru-a ne iubi.
cuvântul, şoapta să ne fie moarte
dacă fiindu-ne vom deveni inerţi
de sar câte-un etern, te rog, tu iartă-mi
etern vom fi oricum, visând deştepti.
el s-a născut în noi, când, întâlnindu-l
nu am avut cuvânt, zâmbet sau glas
ştiam că-i mai adânc decât chiar gândul
o punte între suflete-a rămas.
pasul ce l-am făcut atunci, ţi-aduci aminte,
dând vietii zile, ca într-un poem
scriind clipe şi nopti, fior, cuvinte
e acel pas în care înviem.
într-un târziu, ceri socoteală zilei
ce i-a venit să încolţească-n vis?
pământul vieţii nu-i câmpul copilei
cu ochi de lut şi păr de lut încins...

preschimbare

începi a-mi umple golul cu simţire
cuvinte verzi frământă lutul amorţit
îmi peticeşti pe rând

intrările, ieşirile, durerile
goleşti chiar vidul de-al său vid...
curând 
nu vor mai fi atât de multe găuri 
prin care sufletul mi l-ai văzut
pierzându-se
poate că vei zâmbi o clipă sau o zi
privind ce-au făurit mâinile tale
dar să nu uiţi nicicând
că lipsa golului 
nu e totuna stării de deplin.

când sufletu-i livid
şi timpul de refacere
prea lung
se face că-i mereu puţin
prea puţin lut.
si sentimentul ciung
.