un joc

dintr-o joacă m-am născut...
erau cu toţii pui de zei
în mijlocul unui pustiu al lumii
şi ce le-o fi venit, vă jur, nu ştiu

dar s-au decis şi, iată, m-au compus
din amintiri, din vise şi căderi,
dintr-un nisip călcat de tălpi fierbinţi,
din dorul unei ploi ce i-a dezis
şi din sclipirea unei stele
ce-a căzut.
şi m-am născut...
dar ei, copii cuminţi,
şi-au spus „să-i dăm un suflet!„
şi mi-au dat!
ce crunt blestem!
ce bine mi-ar fi fost
să fiu doar lemn
cu soartă de papuşă făr’ alt rost!
dar nu, eu trebuia să ştiu
cum e să mori
în fiece simţire ce-o trăiam...
simplu era de suflet nu aveam!
dar ce folos să plâng ce nu mi-a fost?
acum sunt om şi, vreau, nu vreau, trăiesc!
dar nu v-am spus...
când copilaşii zei
jurau  să-mi facă suflet din ceva
erau într-un pustiu...
şi  suflet din nimic nu se putea!
dar început-a vântul trist să bată
a neputinţe şi a nimiciri
când  l-au cuprins într-un descânt deodată
şi mi-au dat suflet
ale lui şoptiri...
şi, astfel eu, copil născut din joacă,
am apărut în lume fără timp
cu doar un chip  şi  suflet cât  încape
nu vânt,
pustiu ori în cădere stea...
dar,of, ce vremuri mi-au fost dat să fiu
mult mai pustii decât al meu pustiu,
mai nisipii decât orice deşert
şi unde-s zeii mei acum să-i cert
că mi-au privit destinul ca pe-un joc
de par  că-s vie
iar eu nu-s deloc?
vă jur, chiar nu-i uşor să fii de eşti
păpuşa unor plozi dumnezeieşti!