sentimente

poate că trebuia să uit,
odată cu iertarea
timpul de zbucium,
luni și ani întregi.
încă-mi frământă gândul
supărarea
că în iubire nu există legi.
să uit acum
când un târziu din mine
și-a amintit cât de frumos a fost
drum, fum și scrum,
nimic nu-i o minune
printre minuni ce nu-mi găsesc vreun rost.
poate că trebuia să uit,
iertând trecutul,
și să-l aștern, răbdând,într-un sertar
pe care să-l deschid atunci când vrutul
avea o șansă, nu doar un hotar.
astăzi mă dor
cuvinte reci și fapte.
iubirea risipită-n necuprins
s-a iscălit în sânge și în vis
de-acolo, poate, de mult prea departe
să pot trăi măcar o dată
ce nu-i scris.

nimic fără iubire

 prea multe vorbe fără rost s-au spus
prea multe râuri de idei nu au un curs
multe repoșuri și cuvinte fără sens
s-au spus, s-au scris, apoi , tacit, s-au șters.

prea des punem tăcerii etichete
strângând rostirea în simple pachete
ce n-au un îndrumar spre-a desluși
ce-a fost de spus când mai puteam simți.

se-nvârte rostul nostru în cuvinte
un sens ne iartă, altul încă minte
doar fapta-i singura care mai deslușește
ce-i bun, ce-i rău, cine și cum greșește.

Alunecă-ntre sensuri, tremurând
și nu-i nimic sa-i facă sprijin dintr-un gând
ca firul printr-un ac ingust,pășim subțire,
uitând că nu-i nimic de spus fără iubire.

cum?

Cum să păşesc

peste cadavre de speranţe,

cum să mă regăsesc

în cimitirul unei vieţi

ce nu s-a vrut născută-n nefiresc?

Atâtea nopţi şi zile-atât de false

cer visului iertare…

rămâi un vis…

dar visul, te intreb,

poţi să mi-l ierţi?

ori nu-l suporți în preajmă?

cu degetele încleştate de durere,

o ultimă speranţă

plânge într-un colţ

E cimitirul plin de gândurile mele

cum s-o salvez,

tu spune-mi, cum,

când nici pe mine să m-ajut nu pot?

de-aş şti să ies, cumva, de-aș ști să fug

să-mi uit întunecimea,

de-aș putea

dezamăgirea de-aș schimba-o

pe-un drum lung

azi aș fugi

dar să-mi accept nefericirea,

ca un ciung?

Nu pot și nici nu vreau

destulă mi-e micimea…

cum să-mi îngrop senină

făr' a vrea

cum să-mi refuz

chiar și speranţa de a mai spera ?

plecări

ai hotărât să ne despartă lumi,

aproape-am fost dar am rămas alți doi

să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?

nici tu nu crezi, eu nu dau înapoi.

mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe

la urma urmei, totu-i cu folos.

împachetează din ce-a fost o noapte,

să-ţi aminteşti cât am trăit frumos.

dar pune în bagaj şi-o sărutare

a buzelor ce n-au grăit chemări.

eu stau... tu mergi pe singura cărare

fără sosiri, dorită de plecări.

n-ai vrea

n-ai vrea să ştii,
mai bine să nu vrei
de câte ori am stins în ochi scântei, 
ce nu le-am vrut 
făclii arzând a-mi fi
să nu intrebi de ce
când totu-i pierdere.
n-ai vrea să ştii
nici să gândeşti nu poţi
de câte ori mi-am zis -adio, sorţi!-
de câte ori am refuzat o zi
un alt război
ce nu-l voi izbândi.
nu vreau să ştii
nici cât ai însemnat
nici cât mi-e lipsa ta, greoi păcat,
ce-l duc in spate
fiindcă te iubesc.
nu vrei să ştii
eu nu pot să-ţi vorbesc!
că imi lipsesti, nu ţi-e deloc străin
că sprijin mi-e doar visul,
ştii din plin
dar cât îmi eşti,
nu stie niciun zeu
n-ai vrea să ştii 
şi, zău, nu vreau nici eu.