nerostiri

rotocoale de dor îmi ţin companie

părând că-s vie

...goluri mă înving

şi lipsa ta mi-e un tărâm de frig.

printre tăceri, cuvântul se divide

visând să strige

dar, prea amorţit,

se stinge în secunde

spre niciunde

şi calc peste cuvinte

nerostind.

cum ar fi fost să-ţi spun tot ce gândesc?

cum să rostesc ce roade ca rugina

tulpina unei crengi de fier, astăzi, ruină?

cum ar fi fost sa nu iubesc defel?

de mi-ar fi sufletul croit din pur oţel

n-ai fi nici tu atât de mult în el...

ori, ruginit, aşa cum crezi c-ar fi,

sufletul meu e-aproape de-a muri

pentru că n-a ştiut să fie fel

nici lut, nici cord, nici fier, nici porumbel.

atât te-a vrut, că a uitat de el.

azi

de-aş fi ştiut că viaţa-i doar un pumn

de amintiri în care mă zăresc

un trist pribeag pe-un îndărătnic drum

ce nu-i nici om, nici umbră să-l numesc

poate doar asfinţit cu ochi de moarte

pe care timpul îl socoate-n zori

parcă nu m-aş mai naşte om,

plin de păcate

ci m-aş ascunde într-un colţ de nori

unde să nu mă ştie cerul strâmb, nici lutul

unde să pot striga ce simt, ce sunt

iar dacă nu mi-ar auzi nimeni cuvântul

vă jur ca aş ploua cu vise pe pământ.

ţie

nu-i rid să nu ţi-l ştiu
nu-i zâmbet
să-i fie ochilor străin
oricât ar fi de-ncercănat,
ascuns de gânduri.
de nu-mi vorbeşti,
ghicesc ce ai de spus.
pasul adus
ţi-l veşnicesc în rânduri.
nici nu rosteşti
şi simt tot ce tu simţi
parcă te-aş sti de la-nceputul lumii.
dar să nu pleci
că voi fi rămâne lut
sub talpa căruia-ţi vei săruta străbunii.

orb

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gong după gong
plin de vorbe nezicânde
într-un gol de vorbe sec 
şi de râsuri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor 
când mă socot
că nu-i viaţă, ce mi-a fost
de mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață 
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
chiar de jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!

clipe

abia ce înflorise primul tei
când sufletul îmi colinda nebun
prin timpuri, încrezându-se holtei
deşi, tocmai păşea pe-un ultim drum.
zâmbea un soare, albi colţi de rechin
iar vântul şuiera ca un blestem
Sufletu-mi, colb dintr-un abrupt destin
Se īncurcase-n vise încâlcite, ghem.
parcă i-aş spune: ieşi din amalgam!
dar cât surâs îi vântură în plete
şi cum doar zâmbetul e tot ce am 
mi-e teamă să-l opresc, să nu regrete.
iar teii înfloreau ca buimăciţi
din aşteptări zvâcnind mir de simţiri
cum să le strig picioarelor : opriţi!
când paşii mei dau vieţii înfloriri?