treceri

a mai trecut un an
zău, nu ştiu când
dar parcă ieri eram zâmbind
copil plăpând
căruţelor umplute de porumb
din lanul verde brumăriu
plin azi de plumb.
a mai trecut un an
lan, zori de-albastru
un cer sticlind, mormântul unui astru
nimic din ce ştiam nu mi-e la fel
a mai trecut un an...
şi eu cu el.
şi s-a mai stins cu timpul o privire
alt suflet zbuciumat de-mpovărire
s-a mai făcut o cruce pe pământ
şi un cuvânt s-a mai zvântat în vânt.
a mai trecut ce trece zi de zi
înca un plâns, un freamăt de- a mai fi
a mai murit în dor o-mbrăţişare
albumul sufletelor duse-i tot mai mare.
vor trece ani, culori de verde-n gri
vor ninge ierni din toamne ruginii
mâine-poimâine vom hrăni pământuri
iubirea o vom răsări în rânduri
scrise în grabă, într-o carte-n raft
cuvinte, sentimente, toate-s praf
în goana timpului ce nu ştie de noi
şi va fi soare iar, vânt şi iar ploi.

simplu

poţi spune 'albastru'

în loc de ”te iubesc'

atât mi-e de senin

în preajma ta.

poti inunda toate văile

cu un zâmbet

atât de mult îmi curgi

în priviri, fiind.

poţi exista o clipă

oricum vom fi etern,

iubindu-ne.

timpul aurului trist

arbori de-ar fi crescut din mine

s-ar fi desfrunzit

greier de mi-ar fi fost cuvântul

ar fi amuţit.

dar om am fost să fiu

şi nu am frunze

frigul nu-mi face din cuvinte sloi

săruturi încă-mi tremură pe buze

doar umbra noastră nu ştie de noi.

oricât aş vrea să-mi fii îmbrăţişare

ca soarele în brazda unui câmp,

doar pribegii mă prind într-o strânsoare

din care nu mai pot scăpa,

ce toamnă-n gând!

pesimistului

nu vreau să cred şi nici n-am cum

când spui că-i tot minciună

dau veşnicia pe-un scurt drum

dar nu te iau de mână.

eu cred în suflete, mai sper

că ochii nu înşală

şi pun zălog întregul cer

pe-un zâmbet de migdală.

duc munţi, în suflet, de dureri

ştiu cum suspină norii

dar nu dau mâinele pe ieri

nici de-mi blesteamă zorii.

trăiesc boem, cred şi iubesc,

n-am timp de îndoială

deşi mi-i felul pământesc

n-am gânduri de spoială.

iubire

eu vieţii îi făcusem nod

din prima dimineaţă

când încă mai credeam că pot

să-mi iau zeii la harţă.

lipisem visul zdrenţuit

cu gând de veşnicie

habar n-având cât infinit

e-n clipa de beţie.

şi ce beţie făr-alcool

îmbată nefiresc

lucidul sufletului gol

c-un simplu „te iubesc„!

ce zăpăcire prinde-n dans

zilele ca nebune

când de la pol la pol, un pas

faci, doar de-i spui pe nume.

cumva ea n-are început

ori nimeni nu-l vorbeşte

îi dai de gust într-un minut

şi brusc eşti o poveste.

zic genii că-i o boală grea

snobii, închipuire...

eu nu cutez să-i spun cumva

dar vreau să-mi fie fire!