Lumilor

să nu mi-l ştie ochii, să nu-mi vadă
sufletul în genunchi când plânge
să nu-l creadă
când lunecă-n abisul unui gând
abrupt
să nu mi-l ştie nimeni,
mugur rupt.
să nu mi-l vadă, 
ochii
să nu-l creadă
şi de întreabă lumi de el, 
să-ntrebe  
doar primăveri să-l judece în grabă
dar nimeni ştie-i dorul lui de verde.
orbi voi să fiţi , ochi goi
de o vecie,
nimenea şi nimic să-l înţeleagă
el, singur şi înfrânt de-a lor pustie,
părere fie-i lumii, 
doat atât
oricum e lumea 
de simţiri beteagă

nu cei ce pleacă mor, mor cei uitaţi

oamenii nu mor
ei numai pleacă
pleacă din bloc, din gânduri,
de pe stradă,
din telefon ştergi numere
de sfinţi
pleacă de tot
şi nu-i opresc nici munţi.

tăcuţi şi transparenţi devin deodată
parcă n-au fost nicicând
chiar dacă-i ştii
oamenii nu mai mor
mereu ei pleacă
şterşi ca o cretă de pe tabla celor vii.

la început, te lupţi cu o durere
un gol te sfâşie
apoi, acelaşi gol,
transformă amintirea în părere...
oamenii pleacă
tu, uitându-i, mor.

iertare

nu, n-am să-ţi iert iubirea niciodată
ţi-aş fi întors obrazul de-ai fi dat
aş fi îngenunchiat de-ai fi voit
să mă fi răstignit
te-aş fi iertat
si-aş fi murit iubindu-te smintit!
dar zâmbetul şi toată tresărirea
dar visul agăţat în ochi deschişi
dar trupul prins în freamăt de furnică
dar pasul ca un zbor de şoim năuc
ecoul glasului ce mi-a fost ghid în noapte
şi noapte mi-a fost viaţa zi de zi
până să ştiu
până să mă iubeşti,
socoate!
acestea toate cum să le arunc?
există cimitire neaflate
pentru iubiri ce schimbă morţi în vii
pentru genunchii care se ridică
sau pentru aripi ce-au ieşit din uz?
acum când ştiu că inima mi-e trează
acum când desluşesc şi nu acuz
îţi spun atât: iubirea-i o pedeapsă
astfel că iert orice, oricât fără regret
dar, că-mi lipseşti, iubirea nu ţi-o iert!

preţ

o, viaţă, fus cu cu timpul numai câlţi
spune-mi pe câţi îi bucuri, spune-mi câţi
sunt cei ce pleacă de aici plângând?
căci tot mai des îi văd râzând pe rând
pe cei ce scapă de-al tău chin meschin
din dinţii otrăviţi zâmbind blajin.
hai, spune-mi, viaţă, ca-ntre două fete
cine te ştie, cum să te regrete?
când plină de venin şi-ndurerare
eşti, draga mea, cumplită întâmplare
şi nu pui preţ pe suflet nicidecât?
să te iubească, omului, îi ceri prea mult!

nopţi albe

gând crescut la sânul lunii
dintr-un ceas încercănat
însetat ca bărzăunii
toată noaptea m-ai curtat
m-ai întors ca pe o filă
ca un fus m-ai răsucit
nici de ochi n-ai avut milă
din căprui i-ai veştejit.
dar mi-am zis chiar de cu ziuă
că la noapte nu mă las
n-am să bat iar apa-n piuă
stând cu ora la taifas.
că de nu-mi înfrunt eu frica
n-am de tine cum să scap
poate-s bună de nimica
dar nici tu nu-mi urci în cap.
şi-am să zvârl în sânul lunii
norul cel mai greu de dor
negru gând în cerul gurii
mori şi tu cum
şi eu zilnic mor!