destul

îngenunchează-ţi, suflete, dorinţa!
nu-i rândul tău să zbori,
nu mai ai când;
cu orice zi stăpână-i neputinţa
ce-mi conturează goluri
şi în gând...
încărunţesc speranţele,
bătrâne,
nu vor mai prinde aripi către zori.
obişnuieşte-te, cumva, cu astă lume,
în care nu trăieşti
dar nici nu mori.
iartă-mă tu
că-ţi cer să uiţi de tine
căci eu nu cred vreodată a-mi ierta
că te-am lăsat să-ngenuchezi, minune,
ce-aveai mai scump,
puterea de-a zbura!

N-am cum!

îmi pare rău!
să spun, nu pot
că mi te-am scos din suflet,
că te-am uitat cu vis cu tot
pe ploaie într-un plânset;
îmi amintesc fără să vreau
simţirile rotunde
şi inimile cum zvâcneau
mai repezi ca secunde...
cum, astăzi, ochii să-i închid
spre a părea absentă,

când plin mi-e sufletul livid
de-o singură amprentă,
de un sărut ce n-am să-l şterg
de pe-ale vieţii buze?
atât cât visul mi-e întreg,
rog zeii să mă scuze!

acelaşi drum

tu mă ridici, tu mă cobori

tu-mi eşti pământ

tu cer, tu nori

cum poţi să-mi fii coşmar şi vis?

am spus prea mult
ori ce n-am zis?
cum drumul brusc s-a bifurcat
în două lumi ce s-au uitat
doar pentru a-şi reaminti
ce le-a unit deunăzi?
nu înteleg
nu văd un  sens
e mult prea plin de ne-nţeles
si întrebări cui pun,
doar ştiu
că au ecouri în pustiu.
mă mai frămant
ca lutul prins
de talpa timpului ucis
cu rătăcirile de noi...
îmi spun apoi
„e bun, nebun;
e tot un drum şi mersul înapoi„

și cam atât

am tot sperat o șoaptă, un surâs
am ezitat, în umbre m-am ascuns
dar mă îneacă ploi de amintiri 
strâng curgeri de regrete din priviri

s-au scurs tăceri din prea mult timp rănit,
de neprezența noastră izgonit,
de imposibilul născut dintr-un final
timp alungat pe când părea banal

aceiași ochi privesc fără să știu
de-a fost devreme sau le-a fost târziu
frumosul lumii ce mai ieri rodea...
nălucă să fi fost iubirea ta?

mi-e pasul greu iar gândul și mai și
să te întreb de mine ce mai știi?
am obosit și vreau să mă așez
pe-un colț de viață, fără niciun crez.

să-mi strâng în palme ultimul suspin
din sufletul topit de mult venin
tăcând, uitării să-i închin un cânt
ștergându-te din orișice cuvânt.

spre asfințit

m-am rătăcit odată pe țărmul unui vis
pornind în căutarea a nu știu ce pierdut
și mi-am găsit destinul pe stânci de valuri scris
ori stâncile-s putine ori timpul meu prea scurt.
am plâns o săptămână, am râs apoi hapsân
mi-am zis că-s numai vise și am uitat curând
dar azi mă trec fiorii când timpul, tot mai spân
salută zilnic norii,cu mine doar nu-i blând.
îmi spun adesea-n șoaptă c-a mai trecut o joi
mi-e teamă de absurdul unui sfârsit de-a fi
în lanțuri de mi-aș pune tot timpul dinapoi
ziua de mâine vine doar cât mă pot trezi.
secundă-i viața toată dintr-un etern cernut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și ninsori
din pomul lui, trecutul,nu mi-ar fi dat un fruct
dar și-a hrănit tulpina hulpav de ai mei zori.
în gol se zbate ziua, ca norul revărsat
peste prea mari deșerturi, într-un ocean, un strop
chiar de-am visat că viața e-un drum de timp blocat
eu l-am pășit prea iute uitând că mă ingrop
prin văi  de amintire merg azi ca prin noroi

nu mai visez de-o vreme, în zboruri nu m-avânt
m-am rătăcit devreme, născută-n zori de joi,
cu ochi de întuneric, mă voi numi  pământ .