Teama

m-am înglodat în nepăsări de toate
prea multe ploi
pe chip îmi șiroiesc
duc, parcă, amintiri de plumb în spate,
pene și puf
ce nu mai întregesc
aceleași două aripi destrămate
de ghearele ce ziua mi-o sfârșesc,
din rana ei
curgându-mi neagră noapte
în sufletul prea plin de nefiresc !
și răsuflarea-i aspră îmi îngheață
(încă pășesc... nu știu cum, dar pășesc )
ultimul strop de vis prelins pe față;
mă dor secundele în timp ce le clipesc...
dar ea mă urmărește ca o umbră,
singură cred că sunt,
măcar de-aș fi !
și mi-e destulă înnoptarea lungă...
oare, ce-ar face dacă m-aș opri?
aș îndrăzni,
i-aș căuta privirea,
“înfruntă-mă!”, probabil aș striga;
dar cine poate înfrunta mâhnirea ?
mai bine nu!
Of, de-aș putea zbura!

în derivă

pluteai în largul vieții șovăind
în voia vântului
o barcă fără drum
vâslea fără puteri un gând timid
printre talazuri reci
sub cer de scrum
și n-a fost foc
doar arderi de speranțe
(nu le-a vrut soarta)...
cerul arunca
visele noastre-n ploi de constelații
când ai căzut și tu, ultimă stea.
suflet mai singur
chiar și decât luna
extenuat de-atâta mers în van,
cu vâsle rupte,
te-a surprins furtuna...
rămâi de-acum lemn putred
în ocean.

Pe când?

eu nu am vrut să știu!
să-mi fie vina
că n-am cerut răspunsuri,
doar atât:
să-mi spui
în care timp vom fi totuna,
aici, acolo
ori pe-un alt pământ?

eu nu am îndrăznit!
nu că nu-mi pasă,
n-am răscolit morminte de trăiri;
la ce-ar fi bun,
când nu ce-a fost contează,
de n-am semnat în doi
pe amintiri?

nici azi nu vreau să știu!
mi-ajungi, iubire...
nu vreau ce-i imposibil de avut
doar un răspuns,
de-ar fi să fie "mâine"
și-apoi,
nici timpul
n-o să creadă ce-a pierdut.

zbateri

în ploaie de cioburi seninul s-a spart
și soarele-n nori se prelinge
nu-i vântul ce-aleargă
doar gândul forțat
să uite că dragostea-nvinge.
tăcerea din șoaptă întunecă zări
furtuni îmi subjugă dorința
erai peste tot
nu te văd nicăieri
nălucă îți pare ființa.
eu încă te caut
cât pot să mai lupt
cu răni sângerând a iertare
mă doare că mâine devine trecut
și golul de tine mă doare.
mă zbat fără aripi
dar zborul îl știu
cumva  voi străbate pământul
atât cât am suflet,
e drept, cam sălciu,
te caut…
mi-e aripă gândul.

neVoi, neNoi

sunt ceruri
ce rănesc
în care luna nu-i
și stele
ce nu spun
destinul orișicui.
sunt lumi prin care trec
și nu te regăsesc
sunt infinituri reci
în timpul prea lumesc
de vorbe măsurat
de nesimţiri…
și eu ?
eu ce credeam că sunt
când soartă n-am,
te miri?
ce să mai spun și cui?
cui să-i mai cer  și ce?
să fie al meu cer
un cer de lună plin
când stele cad
spre ne ?
(nelumi
spre a mai fi...)

cu vorbe să deschid
o poartă spre-a trăi?
când eu,
eu nu mai cred
și nu mai cer ce nu-s?
de noi
vom fi nicicând
mai mult decât ...
nespus?