rătăciri

sub orizonturi de cenuşă alerg pe dealuri de cărbune
dar inimile noastre arse abia mai fumegă pe-o culme
nicio scânteie nu tresaltă, doar fumul îmi cunoaşte pasul
departe scârţâie o şoaptă şi vântul îşi ascute glasul
când liniştea culege umbre focul devine amintire
mă-mbrac în fulgi-scrum de speranţe,flori de funingini în privire
pătrunşi de ceaţa resemnării,cremenii umeziţi sub pleoape
vânaţi de corbi, găsesc refugiu în lutul frământat de noapte
nemaiştiind să nască flăcări, clipesc la voia întâmplării
printre grămezile de gânduri, pierduţi în gropile uitării.
bezna flămândă se aşterne pe timpurile cenuşii
prinşi în perdelele de pulberi, doar licuricii par făclii
îmi amintesc cu greu de timpul când alergam cu torţe-n gând
când spiritu-mi dansa în flăcări, iubirea noastră scânteind
şi eu şi tu ,ca prea mulţi alţii, uitând de focul tinereţii
am inundat zorii cu lacrimi, atinşi de aripa tristeţii.
prin cimitirile de ruguri, cu sufletul plin  de cenuşă,
suflăm în jarul mult prea jilav s-aprindem patima apusă.

eliberare

voi evada
un zâmbet printre gratii

ca o plutire
într-un necuvânt
nu-mi voi închide ochii
nu-mi sunt sclavii
ce n-au avut un drept atât cat sunt.
vreau să mă pot privi
voi fi oglindă
o colivie fără porumbelul alb
voi dezbrăca de mine eul,
limbă
va fi tăcerea ce mi-a fost  mormânt.
o bluză mult prea strâmtă , ca o vină
o bluză ce m-a-mpiedicat mereu să zbor

destul am mers lipită ca o şină
uitând să mă  cocoț pe-un  moț de nor.

am obosit să fiu mereu  oprită
ocean într-un acvariu fără val
înghesuită-n vis de sticlă mătuită
un vers în tot inversul meu real.
destul am mers lipită de pământ
îmi voi întinde sufletul într-o plutire
ce-o ştiu de dinainte de-a mă naşte-n mine
reamintindu-mi zborul cel dintâi, cu sens înfrânt
mă voi lega de nori cu aripi dezmorţite
şi voi pleca definitiv din timp

doar suflet, fără  zbor de amintire
chip fără brumă pe obraz, doar chip.

rugă

dă-mi palma ta să-mi înnoptez dorinţa

să nu mai văd în ochii zilelor sticloşi

hulpavul întuneric nemilos

ce-mi roade visul fraged pân’ la os.

vreau să mă ghemuiesc într-un ungher al vieţii 

lipită de podeaua sufletului tău

să-mi hibernez clipa de fericire

în albul anotimp al neputinţei .

îmbracă-mă, de-ai să mă vezi că tremur

cu hainele tăcutelor iertări

să nu mai strig fără s-auzi, prin geruri,

cuvinte de pământ fără cărări.

îmi voi lăsa în urmă resemnarea

pe ciotul unui vis tocit de timp

în palma ta voi fi o linie curbată

spre estul trupului, cu vârful de săgeată.

invitatie

Hai să fim noi copiii zei,

să construim un univers neînceput de alţii,
nemărginit de legi închipuite
schiţate-n joacă de alţi pui de zei!
Să ne-amintim...de tine eu
şi tu de mine,
cum ne-am născut
în infinitul fără timp şi spaţiu,
desene agăţate de zidurile altui cer,

pictate de iubire şi emoţii;
să învăţăm a râde-n zgomot cosmic
de născociri, de gânduri nerostite ;
pe rând să denumim, fără cuvinte,
eterne constelaţii plictisite
de ochii fără saţ şi goi ai lumii…
şi să le botezăm apoi,
în ploi
de meteori îndrăgostiţi
şi în izvoare
ce-au umezit priviri de căprioare.
Spune-mi că vrei
şi vom reinventa calea lactee,
pe care vom umbla cu paşi giganţi de zmei…
Spune-mi că vii
să astupăm cu praf de vis
negrele găuri - doar carii ale universului prezent.
Prinde-te-n zboruri începute-n altă vreme
să ne ascundem umbra de pământ.
Eu stiu că vrei
te- aştept în galaxie,
pe banca unui spaţiu de hârtie.

neştire

nu te mai recunosc

şi te-aş certa dar cum ?
când...
nu mă recunosc nici eu
în preajma ta.

străin mi-e gândul tău

l-aş cerceta dar cum?
când...nu mai ştiu gândi
nicicum
în preajma ta.

şi mă întreb
cât vom mai fi de-acum
tu...nicăieri
eu... cum?
o umbra-n preajma ta.