prizoniera

O, ce dulce otravă eşti fecioară a firii

îţi dau  inima sclavă  te ştiu de stăpână

fără glas te urmează pe cărarea pieirii

al meu suflet atins de a patimii ciumă.

Chiar de ziua mi-e noapte şi un soare mi-e luna

Chiar de totu-i de-a valma şi cu susul in jos

Fără  noimă în fapte plâng sau râd mi-e totuna

Fără  tine mi-e timpul ca şi trupul bubos.

Tu otravă mă faci să-mi uit firea şi locul

Să mă bâlbâi în rime, să mă pierd în cuvânt.

Când  în flăcari mă strigi şi mă mistuie focul,

eu, arzând de iubire, în văpăi mă avânt.  

Te urmez fără temeri şi în iad de-mi vei cere

te ascult şi mă-nchin către tine stăpână

prizonieră iţi sunt tremurând de  plăcere

nu-mi uita dăruirea nu mă pierde în urmă

Doar atingerea ta îmi învie fiinţa

şi îmi vindecă trupul...plin de patimi şi dor

tu-mi eşti leacul iubire tu îmi curmi suferinţa...

tu-mi eşti dulce otravă visul meu şi-al meu zbor

simfonie muta

Compozitor novice, lipsit de inspiraţii

sufletul meu compune abstracte partituri

o simfonie mută, căzută în dizgraţii

râsete sugrumate, ţipete în frânturi

înghesuită-n sunet fără ecou, în ciudă

speranţa mi-o consumă pe strâmtul portativ

asemeni unui tunet peste o lume surdă

neluminat de fulger în linişte captiv 

tristă alegorie de vise spulberate

în ritmuri încâlcite, doar zgomot fără rost

bizară simfonie cu note inventate

de suflet fără minte, compozitor anost.

nepăsător, el scrie...descrie în neştire

act dupa act patetic şi agasant clişeu

aceleaşi note false fară însufleţire

acelaşi ritm sintetic, nereuşit eseu.

Eu nu te uit!

cum să te uit? 

când gându-mi plânge în lipsa ta ca un dement
cum să te uit?

când nori de sânge îmi tună-n cer cât eşti absent
cum să te uit ? 

când tu eşti timpul, secunda mea  nemărginită
cum să te uit?

cum să-ţi uit ochii când ochii tăi îmi sunt oglindă
n-am să te uit

nu-mi mint prezentul, nici viitorul nu-l dezmint
n-am să te uit
cât luptă pieptul în câmpul patimii te simt

de-mi voi uita cuvântul mâine
şi în tăceri voi rătăci

în grai de prunc doar pentru tine

iubirea ţi-o voi gânguri

de mă voi pierde-n labirintul uitărilor de zi cu zi
voi dezlega în noapte visul şi-n urma lui voi reveni
tu faci ce vrei în astă lume 

dar  într-a mea eu nu te las
nu mă voi lepăda de tine

nici azi, nici mâine, niciun ceas!
cum să te uit?

când trupu-mi creşte doar pentru mângâierea ta
când  totul tău 

redefineşte voinţa mea de-a exista
cum să te uit?

când lângă tine nu mai ştiu timpul să-l măsor
cum să te uit ?

nu pot, iubire, n-am să te uit nici de-o să mor ! 

pedeapsa...

E timpul meu beteag, lipsit de conţinut
îl văd într-un toiag şi el tocit demult
şi-i scârţâie privirea, răsuflă tot mai greu
de-abia păşind aiurea, bătrânul derbedeu

Hoinar fără hotare şi fără remuşcări,
fuge de-a mea chemare, furându-mi primăveri
Îmi văduveşte ceasul, secunde omorând
pleacă, grăbindu-şi pasul, olog timp, şchiopătând.

Golindu-mă de viaţă, hoţ de minute-n şir,
mă rupe ca pe-o aţă...şi tremur, în delir...
îmi fulgeră crâmpeie din ani, demult trăiţi,
mă sting ca o scânteie în ploi mult prea cuminţi.

De-ar exista o lege, să-l pot îndupleca
să-l fac să nu-mi mai plece,o clipă doar să-mi dea,
o clipă fără moarte...cumva i-aş mulţumi
şi l-aş slăvi în toate, numai să-l pot opri.

Dar, nemilos şi rece, el nu stă la taifas
şi nu există lege să-i cer un ultim ceas.
Necruţător mă ceartă, că l-am încetinit
şi-mi jură, drept pedeapsă...un ultim asfinţit.

scrisoare...

Un pix, o hartie si-un semn de-ntrebare,
ma-ndeamna sa scriu cat e ziua de mare...
raspunsuri sa caut, sa le-mpaturesc
si langa trei puncte, sa-ti spun ce traiesc...
E bine la mare, e viata si soare
si luna-i mai mare...e-atata culoare!
nisipul e fin, printre scoici sidefate...
si ceru-i senin si e cantec in toate...
e cald si e vreme sa faci ce-ti doresti...
sa dormi,sa te plimbi, sa dansezi, sa iubesti...
doar umbra e rara si dor mi-e de munte...
de codru, de soapte, de frunze tacute...
de oameni cuminti, de racoarea padurii,
de brazi si alei, de verdeata naturii...
mi-e dor de Ceahlaul cu fruntea in soare,
cu umerii lati si cu rauri la poale...
in freamat de frunze, s-alerg pe poteci,
sa caut ferigi sis a numar ciuperci...
pe muschi de pamant sa adorm sub un brad
si floarea de colt sa-mi zambeasca de drag...
o raza de soare s-o pierd pe-o carare...
de casa mi-e dor si satula-s de mare!