cum?

Cum să păşesc

peste cadavre de speranţe,

cum să mă regăsesc

în cimitirul unei vieţi

ce nu s-a vrut născută-n nefiresc?

Atâtea nopţi şi zile-atât de false

cer visului iertare…

rămâi un vis…

dar visul, te intreb,

poţi să mi-l ierţi?

ori nu-l suporți în preajmă?

cu degetele încleştate de durere,

o ultimă speranţă

plânge într-un colţ

E cimitirul plin de gândurile mele

cum s-o salvez,

tu spune-mi, cum,

când nici pe mine să m-ajut nu pot?

de-aş şti să ies, cumva, de-aș ști să fug

să-mi uit întunecimea,

de-aș putea

dezamăgirea de-aș schimba-o

pe-un drum lung

azi aș fugi

dar să-mi accept nefericirea,

ca un ciung?

Nu pot și nici nu vreau

destulă mi-e micimea…

cum să-mi îngrop senină

făr' a vrea

cum să-mi refuz

chiar și speranţa de a mai spera ?

plecări

ai hotărât să ne despartă lumi,

aproape-am fost dar am rămas alți doi

să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?

nici tu nu crezi, eu nu dau înapoi.

mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe

la urma urmei, totu-i cu folos.

împachetează din ce-a fost o noapte,

să-ţi aminteşti cât am trăit frumos.

dar pune în bagaj şi-o sărutare

a buzelor ce n-au grăit chemări.

eu stau... tu mergi pe singura cărare

fără sosiri, dorită de plecări.

n-ai vrea

n-ai vrea să ştii,
mai bine să nu vrei
de câte ori am stins în ochi scântei, 
ce nu le-am vrut 
făclii arzând a-mi fi
să nu intrebi de ce
când totu-i pierdere.
n-ai vrea să ştii
nici să gândeşti nu poţi
de câte ori mi-am zis -adio, sorţi!-
de câte ori am refuzat o zi
un alt război
ce nu-l voi izbândi.
nu vreau să ştii
nici cât ai însemnat
nici cât mi-e lipsa ta, greoi păcat,
ce-l duc in spate
fiindcă te iubesc.
nu vrei să ştii
eu nu pot să-ţi vorbesc!
că imi lipsesti, nu ţi-e deloc străin
că sprijin mi-e doar visul,
ştii din plin
dar cât îmi eşti,
nu stie niciun zeu
n-ai vrea să ştii 
şi, zău, nu vreau nici eu.

ţie

copila mea, lumea va vrea să-ţi spună
din tot veninul ce-i pe limba ei
că n-ai avut o soartă tocmai bună
că ai avut din toate doar crâmpei.
Vor zice unii că am fost prea dură
alţii că prea te-am alintat zi după zi
eu nu ţi-am dăruit ofrande, dar nici ură
am fost atât cât am ştiut a fi.
acum esti mică, mâine vei fi mare
vei judeca, sper, fapte, nu cuvânt
dar să nu uiţi că mi-ai fost alinare
şi că trăiesc, încât să fiu ce-ţi sunt.
de zilele vor trece ca niciuna
şi anii te vor defini pe rând,
tu, inimii, să nu-i permiţi minciuna
că ar fi fost minut să nu te port în gând.

a fi

drum bun, iubire,să fii fericit
să-ţi fie clipa strop de infinit
ce-a fost, a fost, ce va să fie, fie
şi clipa fie feerie, ţie, mie.

nu te condamn, chiar să blestem, nu ştiu
doar ne-am fost plin şi tot pe-atât pustiu
nu au vreun sens cuvintele acum
mersul e mers, cât sufletul ni-i viu.

tu du-te, merg şi eu, pe calea mea
oricât, mereu, ne vom tot întreba
cine-a greşit şi chiar ce mai contează
atât cât inima în piept rămâne trează.

drum bun, iubire, eu te voi numi
minunea clipei ce mi-a fost a fi.