chei

multe cuvinte mi-au murit nespuse
teancuri de gânduri zac în praf ascunse
plâng zeci de-mbrăţişări pe mâini uscate
şi zâmbete în riduri îngropate
o, de-aş deţine cheia revenirii
cheia ce mi-ar deschide uşa unui timp
să pot întoarce faţa de-altădată
să pot zâmbi oricărui simplu chip
să pot îmbrăţişa ne-mbrăţişatul
şi să-mi rostesc tăcutul de atunci
apoi să-mi scriu tot gândul într-o carte,
mi-ar fi in noapte somnul ca de prunci.
o, ce senin mi-ar fi prin ceruri slute
cum aş păşi, ca vântul, pe alei
dar zi cu zi timpul mi-ajunge munte
iar munţii doar în piatră poartă chei.

leruri

noiembrie atins de agonie
închide-albumul zilelor de miere
de-acum aştept fulgii cuprinşi de vrie
şi luminiţe-n geam dansând ca iele
vor scârţâi nelinişti reci sub paşii
strivind lucirea unui cer căzut.
curând vor mai zâmbi doar copilaşii
pe-un derdeluş cu pete mici de lut.
pitici vor răzui norii degrabă
să cearnă albele uitări ca o perdea
când leru-i ler, o inimă întreabă
oare speranţa ştie-a patina?

plecări

am înteles că pleci, după tăceri
îmi tremura o rugăminte-n glas 
aş fi rostit-o azi sau poate ieri
dar m-ai oprit cu bunul tău rămas
ai hotărât să ne despartă lumi
aproape-am fost dar am rămas tot doi
să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?
nici tu nu crezi, nici eu nu dau ’napoi
mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe
la urma urmei totu-i cu folos
împachetează din ce-a fost o noapte
să-ţi aminteşti ce am trăit frumos
mai pune în bagaj o sărutare
a buzelor ce n-au grăit chemări
rămân, tu mergi pe singura cărare
fără sosiri, dorită de plecări.

lie, ciocârlie

e ca şi cum ar fugări un vânt în zări

pe-un câmp de spini, plăpânda păpădie

îndurerată ca o lie ciocârlie

aşa te zbaţi când îţi iei viaţa la-ntrebări.

e ca şi cum un cer plin de rugini

îşi scutură amaru-n ochii tăi

vezi doar pustiul zborului prin văi

îndurerată ciocârlie printre spini.

chiar ca şi cum nimic n-ar mai conta

te-aşezi pe cioata unui gând sfârşit

când timpu-i puf de păpădie-n vânt gonit

doar poezia-i, lie, vocea ta.

însingurări

îmi caut gândul pe poteci ca-ntr-un pustiu

ce rece-i prundul peticit de frunze!
unde să te zăresc, unde să fiu, nu ştiu
şi merg de parcă aş păşi niciunde.
în dreapta mea, pădurea cu pistrui de rug
fură priviri, e-un templu de lumină
numai pe tine paşii-mi nu te mai ajung
şi umbra mi-e lividă, ca de-o vină.
un aur inutil îmbracă plopii sluţi
ce nu mai ştiu, ca mine, niciun zâmbet
cum aş putea să iert, zâmbind, şi tu să uiţi
că vom jertfi tot verdele din suflet?