leruri

noiembrie atins de agonie
închide-albumul zilelor de miere
de-acum aştept fulgii cuprinşi de vrie
şi luminiţe-n geam dansând ca iele
vor scârţâi nelinişti reci sub paşii
strivind lucirea unui cer căzut.
curând vor mai zâmbi doar copilaşii
pe-un derdeluş cu pete mici de lut.
pitici vor răzui norii degrabă
să cearnă albele uitări ca o perdea
când leru-i ler, o inimă întreabă
oare speranţa ştie-a patina?

plecări

am înteles că pleci, după tăceri
îmi tremura o rugăminte-n glas 
aş fi rostit-o azi sau poate ieri
dar m-ai oprit cu bunul tău rămas
ai hotărât să ne despartă lumi
aproape-am fost dar am rămas tot doi
să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?
nici tu nu crezi, nici eu nu dau ’napoi
mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe
la urma urmei totu-i cu folos
împachetează din ce-a fost o noapte
să-ţi aminteşti ce am trăit frumos
mai pune în bagaj o sărutare
a buzelor ce n-au grăit chemări
rămân, tu mergi pe singura cărare
fără sosiri, dorită de plecări.

lie, ciocârlie

e ca şi cum ar fugări un vânt în zări

pe-un câmp de spini, plăpânda păpădie

îndurerată ca o lie ciocârlie

aşa te zbaţi când îţi iei viaţa la-ntrebări.

e ca şi cum un cer plin de rugini

îşi scutură amaru-n ochii tăi

vezi doar pustiul zborului prin văi

îndurerată ciocârlie printre spini.

chiar ca şi cum nimic n-ar mai conta

te-aşezi pe cioata unui gând sfârşit

când timpu-i puf de păpădie-n vânt gonit

doar poezia-i, lie, vocea ta.

însingurări

îmi caut gândul pe poteci ca-ntr-un pustiu

ce rece-i prundul peticit de frunze!
unde să te zăresc, unde să fiu, nu ştiu
şi merg de parcă aş păşi niciunde.
în dreapta mea, pădurea cu pistrui de rug
fură priviri, e-un templu de lumină
numai pe tine paşii-mi nu te mai ajung
şi umbra mi-e lividă, ca de-o vină.
un aur inutil îmbracă plopii sluţi
ce nu mai ştiu, ca mine, niciun zâmbet
cum aş putea să iert, zâmbind, şi tu să uiţi
că vom jertfi tot verdele din suflet?

Vis mereu nescris

când timpul ţi-a ajuns piatră de moară

şi visul bate pasul sec pe loc

orice cuvânt e ca făcut să doară

şi clipa ta e-a zeilor trist joc.

tu nu privi-napoi, ajungi curând să plângi

chiar de zâmbeşti amar, trecutul ţi-e fior

şi zilele ştiute-s răni adânci

fie că râzi sau plângi, tot lupţi c-un dor.

învaţă să accepţi prezentul cum ţi-e dat

să nu întrebi de ce şi până când

iar timpul va croi un drum ciudat

pe care-ai vrea să mergi oricum, oricând.

vezi? asta-i viaţa, nu-ntreba de ce

fie că-ţi place, fie că n-o vrei

atunci când o goneşti , prea repede

devine vis şi uiţi că-i doar crâmpei.

https://www.youtube.com/watch?v=Bd2ZZOdtPR8