ultima rugă

blesteamă-mă, acuză-mă

şi uită!

am fost enorm, n-am fost destul,

nu mai contează

am fost orice, oricât, oricum, oriunde

iubire, aripi, cer

pământ,

simţiri

dar nu am fost tocmai acel destin

ce firile  vor să-l atotcuprindă, să-l inunde.

cum să-ţi mai spun?

te cert, te iert, mă ceartă pân’la rugă

acuză-mă, blesteamă-mă

dar uită!

Vindecare

de vreme ce m-am împăcat cu mine

nimic nu mă mai poate tulbura

vântul e vânt,

moartea e moarte,

ziua

e doar o altă zi, nu altceva.

tăcerile sunt altfel de cuvinte

ce nu le-auzi

dar le-nţelegi deplin

în felu-ţi sibilin

calci pe morminte

cicatrizând o rană cu venin.

de-o vreme mă aud mai clar pe mine

şi glas dau sufletului mut

ascult...

dar toţi uităm,

uitaţi orice minune

doar gânduri putrede mai scârţie-a trecut.

de ce uităm?

poate pentru că doar uitarea

e-acel suspin a tot vindecător

ce mai învie zâmbetul

- iertarea

trecututului, de zori nimicitor...

devreme ce m-am împăcat cu mine

nici de trecut nu vreau să ştiu,

doar zbor.

iubind

ajunge! cred c-am suferit destul!
de când mă stiu, de când mi-aduc aminte
am fost copil, cuminte şi credul
şi am zâmbit destinului fudul
şi am luptat, crezând că-l voi înfrânge.
dar îmi ajunge! azi refuz să-l cred
şi nu mai vreau să-i mai ascult porunca
prea multe am iertat, prea multe iert
el mereu  trece, nu-mi ascultă ruga
greşesc şi plâng, dar nici el nu-i corect.
ajunge! cred că-i timpul să schimb tot
bluza şi clipa, zbuciumul, declinul
în valul vieţii chiar nu ştiu să-not
cum nici nu ştiu să îmi înving destinul
dar să îl schimb, iubind, încă mai pot!

realitate

m-am dus în mine să mai văd ce fac
şi cum m-am îngrozit văzând murirea
e toamnă, ştiu , dar cât de ruginie
aveam să fiu fără a-ţi şti iubirea...
şi câte frunze, gânduri fără tact
cădeau în dansul timpului răpus
nu era ceas de răsărit, nici de apus
doar visul meu la toamnă condamnat.
iar  sufletul, floare de-un verde brun
avea petale dantelate-n brumă
nici urmă de trăire, nicidecum
numai cenuşă, de foc, nicio urmă.
după un timp, am deschis ochii mari
şi-am zgâriat  granitul de tăcere.
cum să intreb  de m-a atins  târziul
când parcă-s cea mai bună soră cu pustiul?

artă

ce simplu ne  jurăm  iubiri de soi
diminuând eternităţi  şi zboruri
cuvântu-i zeu,dar când tăcem în doi
mâine-i apoi şi pierdem din ecouri.
ce scurt mereul nostru, tot mai scurt
ori uită el ori noi uităm de toate
iubirea ce-o jurăm nu-i o cetate,
e o părere, gând...nimic mai mult.
de ce  iubesc iubirea celor muţi,
ce nu îşi jură simţurile-n şoaptă?
priviri şi fapte, gesturi ... mută munţi
iubirea pură e un fel de artă.