muguri

nu ştie nimeni să te simtă cum te simt
şi nici absenţa nimeni nu ţi-o plânge
cum eu ţi-o plâng
şi cum adun în schimb
fulgi de-amintiri din ce-am trăit
şi ninge...
nu va fi nimeni
să iubească-atât
numai tu inimii i-ai fost stăpânul.
şi nu voi da pe zeci de-mpărăţii
sărutul tău
ce nu-mi trezea doar sânul.
te voi purta
ca pe-un parfum de mir
ca pe un nufăr într-un lac de broaşte
iar, de acum, eşti altcuiva potir
eu, în cuvânt, mereu te voi renaşte.
nu, nu blestem,
mă bucur că mi-ai fost
şi-atunci când umbra a uitat  de mine
oricând te aflu
tu mi-eşti adăpost
iar gândul rătăcit  plânge-a uimire.

zâmbet

când palma e tot ce primeşti de la timp
zâmbeşte că nu te-a uitat
când visul rămâne doar vis şi atât
zâmbeşte, măcar ai visat!
de-ajungi doar înscrisuri în acte pe-un raft
semnează cu zâmbet hârtii
tu, fir de nisip în furtună de praf
pământului zâmbet să-i fii!

priviri

te-am întâlnit în timpul sec de viaţă
pe umeri trenă de visări purtând
tu cu un gând a cărui dimineaţă
n-aveam s-o ştiu nici azi când scriu un rând.
vorbeam uşor despre orice nimicuri
făceam din slut răscruci de univers
ce n-am ştiut? să ne ferim de friguri
ce-aveau să-ngheţe şi un pas în mers.
să ne fi rătăcit prin sorţi stinghere
ori ne-a fost drum deşertul nisipos
ce-a înecat trecutul în tăcere
lăsându-ne doar timp fără folos..
îmi vei uita curând flama din şoapte
ce te-aprindea când eu zâmbeam că eşti
numai doi ochi privind a cer de noapte
vor aminti ce-nseamnă să-mi lipseşti.

tăcere

azi am privit oameni zoriţi de străzile trezite sub paşii lor,
ca umbre ale norilor măturaţi de vânt,
imaginându-mi-i fantome....
cumva, anticipam acel final al trupurilor
ce nu-şi vor regăsi liniştea-n veci,
indiferent de forma pe care o îmbracă sufletul...
oamenii îşi pierd locul în patul nopţii supreme
cu preţul gândurilor din timpul vieţii ce o ştiu ( sau cred că o ştiu) ...
viul se scurgea pe chipul lor cu fiecare lacrimă
şi zbuciumul de zi cu zi îi adâncea în groapa spre nimic.
Îmi venea să le strig " oameni, treziţi-vă!
aveţi singur un anotimp să înfloriţi în pajiştea veciei,
un timp numit, aiurea, viaţă,
măsurat în ticăituri surde,
zile-absurde ,
un prea subţire cer să-l zgâriaţi printre scaieţii gândurilor voastre,
rugi fără flori,
temeri copleşitoare,
ce vor atrage viespea risipei!'''.
Dar oamenii au trecut,
mai apăsaţi de griji ca niciodată
şi eu tăceam ca un pământ înghesuit de ape,
temându-mă ca nu cumva roirea zbuciumului lor
să mă zărească.
Părea destulă grija unui stup polenizându-mi timpul,
un stup a cărui matcă erai tu

regrete

voi spune vorbele ( ce ţi le-aş spune ) altcuiva
şi voi zâmbi cum numai ţie pot zâmbi
din amintiri cumva voi evada
când muguri noi de vise vor plesni.
te voi uita ( îmi spun) ca pe-un hoinar
ce mi-a lăsat un zâmbet amanet
dar de regret ceva şi n-ai habar
nu-i că te uit,
ci, că uitând, te iert.