detalii

pustiul nu-i nimicul oarecare
ci plinul de amprente şi poveşti
nu e sfârşit,
doar  pod între hotare
spre începuturi ce nu le gândeşti...
tărâmul lui îţi pare gol şi  putred
ţi-e teamă pasului să-i dai avânt
dar rădăcini de viaţă prinse-n suflet
îndeamnă să-i dai ramuri unui gând.
nimic nu ţi-e familiar,
doar multă frică
tot ce ştiai e-al timpului tribut
dar  cum nici bobul de nisip n-abdică
de ce să fii tu, dintr-atât, pierdut?
ridică-te, schiţează paşi în minte
tot ce-i acum e mâine alt  pustiu
tu mergi pe drum
atât cât ţi-e 'nainte
până eşti dună de nisip, fii viu !

concluzie

să nu crezi că va fi uşor să mi te scot din suflet!
mintea am reuşit s-o păcălesc
am răsucit cheia imposibilului în uşa
pe care obişnuiai să-mi pătrunzi în gânduri...
deasupra ei am pus un clopot vechi
astfel, de fiecare dată când încerci o revenire,
să te întâmpine cu tânguirea nu-ului din glasul meu
ochii mi i-am ascuns după o grea perdea a resemnării...
însă cu sufletul e altfel de poveste!
odată ce-ai păşit în el
ţi-a devenit culcuş, oglindă, casă...tot
acum mi-e teamă să privesc pe geamul lui,
te-aş regăsi în orice milimetru !
îl stăpâneşti şi nu-mi mai aparţine;
priviri, contur, amprentă, şoapte...tu în toate !
chiar nu am cum să te scot din el...
mult mai uşor mi-ar fi să uit că am un suflet.

altfel de gânduri

nu-mi amintesc să fi durut vreodată gândurile
cum mă dor acum...
le derulam ca pe un film de scurt metraj
fără să-ntreb cine erau regizorul sau scenaristul
cu siguranţă punerea în scenă o realizam eu ( cu sau fără voie) şi un rest de lume, ce-mi era pe rând, coechipier, critic şi spectator...
ori, pentru că subiectul zilei insistă să-mi fie drama,
sper să le pot opri cumva...
detest reacţiile fluide ce-mi şterg toate peliculele
odinioară premiate de suflet cu un zâmbet...
poate de voi schimba decorul,
 chipurile creatorilor de situaţii vor înţelege că obişnuiam să fiu
comediantul vieţii mele...
căci ce-i mai plăcut şi purificator ca hohotul de râs ?
dar cum să-l schimb
când toţi pereţii minţii sunt ca o salină din adâncul frământărilor sufleteşti?

Era Adevărului

nu m-aţi secătuit nicicând de vlagă
chiar de-am trăit mereu mai mult în umbră
din caierul tăcerii dându-mi treabă
eu mi-am luat timpul - furcă mult mai lungă.
pe când pe voi vă speria sfârşitul
eu, rabdător, priveam micimea lumii
căci mie niciodată asfinţitul
nu mi-e sfârşit, oricât mai speră unii.
mereu m-aţi pus la colţ, pentru ce vină?
ştiu, glasul meu ades incomodează
dar v-aţi fălit cu palidă lumină
căci nu-i lumină, fără mine, trează.
destul de-acum cu era mincinoasă
e rândul meu să fiu purtat pe braţe
m-aţi izgonit, acum vă fiu pedeapsă
scuzele voastre? vorbe de paiaţe!

dar tu?

te aşteptam pe când credeai că număr
negrul absurd al zilelor ce curg
te aşteptam...
îmbătrânea pe umăr
un dor de noi, zâmbind unui amurg.
imaginam că ne va râde-n plete
acelaşi vânt uimit de-mbrăţişări
nu întinam cu gânduri deşuete
altarul unui vis născut din ieri
dar mi-ai fost singur lacăt fără cheie
un timp crucificat de-ateul Nu
ori, de-ar fi mâine zeii să încheie
acest absurd,
eu tot te-aştept...
dar tu ?