epopeea tăcerii

nu te-am privit în ochi
nu de ruşine
ştiam că mă iubeşti
şi eu pe tine
dar era, parcă, prea multă magie
şi-o teamă de absurd
şi nebunie...
m-am fâstâcit ,
n-am spus nimic anume
doar să nu stric
ceva ce numeam lume
în care-al meu nimic avea un sens
şi orice gând
ecou- un timp imens!
dar fâstâceala mea
avea să-mi fie
doar de prisos, naivă agonie
când, tu, cu braţe ce strigau cât le lipsesc
ai prefăcut
din vorbe nefiresc
şi epopee din nespusul ''te iubesc''.

poezie

ce caut? în nimicul meu o poezie!
singurătatea-mi strigă :” eu îţi sunt!”
dar ce beteagă-i rima ei...nu ştie
şi, totusi, o recit ca pala-n vânt!
ce vreau?o, nu prea mult...măcar o poezie
nu ştiu nimic să-mi fie mai frumos
realitatea, draga, strigă-n vrie
„hei, de nu-s eu,eşti tu un mofturos!”
deci, scormonesc în amintiri de-odată
ceva, ceva, avea să-mi fie vers
când o oglindă jumătate spartă
îmi spune...”ia şi citeşte-ţi aerul în mers”!
de-atunci observ ...ce am, n-aş fi avut
de nu primeam o zi ca pe-un sărut
de-atunci cuvântul îl numesc destin
respir...mi-e clipa un poem divin!

Iubeşte!

învăluit de-al tău necaz ca fum
şi de dezamăgiri ce ţi-au fost timp
te-ntreb, tu, omule, ce-alegi din scrum
când totul n-are rost, ci doar un chip?
hai, spune-mi tu, cel ce-ai trecut prin lumi
ce poţi păstra ca pe-o fotografie?
înşiruiri de vorbe de nebuni
în rest, nimic, nimic avea să-ţi fie!
nu eşti tu primul om ce a iubit
şi n-ai iubit cum nu s-a scris vreodată
ce crezi că vei trăi la infinit?
ia mai gândeşte-te, în veac eşti doar o pată!
hai să vorbim deschis...eşti lut şi suflet
tu crezi într-un destin, normal să crezi
dar eşti etern? o,nici măcar un muget
ce nu-l aud stăpânii şi oftezi...
nu fi copil, copilăria toată
ţi-ai lepădat-o ca pe-un strai mânjit
eşti om acum, ai replică îndată
de vrei să fii mai mult, fă-te iubit!

rânduri

mi-am pus gânduri la presat
între foi de dor deschise
pentru vremuri de-nserat
când vom flămânzi de vise.
semn de carte mi-am facut
dintr-un fir de amintire
să citim ce-am scris demult,
la capitolul iubire.
iar de n-o fi epilog
să-l compunem împreună
tu găseşte un alt loc
gândurilor ce mă curmă..

poate că...dacă

probabil ar fi fost frumos
de aruncam cu zile
prea am luat viaţa-n serios
când ea şi-a râs de mine
şi poate nu mi-ar fi ajuns
singurătatea rimă
de-aş fi crezut că e de-ajuns
doar umbra-mi în lumină.
dar am clădit din timp inert
visele-mi oropsite
că prea aud bocind în piept
tobe hodorogite.
de cugetam mai mult ca azi
sau ieri de mi-ar fi mâine
n-ar mai fi timp să-mi facă haz
că te numesc „străine”.