nimeni

nu-ţi voi lipsi, nu-mi vei lipsi nici tu
şi toate gândurile-ncep cu NU
deşi simţirile tacit le contrazic
eu vorbe-ţi spun...dar nu ghicesti nimic.
nu-mi vei lipsi, probabil că zâmbesc
şi nu oftez a dor sau goliciuni
nici a sfârşit ... doar ochii spun minciuni
ce vor s-ascundă zbuciumul grotesc.
de dor îmi striga sufletul nebun
de gol mi-e plin cuvântul şi de-apus
iar visul  mi-a ajuns carne de tun
de când nici în oglindă parcă nu-s.
dar nu-ţi lipsesc... pe străzi cu singur sens
parcă te văd cum fluieri ştrengăresc
din nepăsare inventezi un mers
păşeşti să uiţi un te şi un iubesc.
vom fi ca intersecţii de târziu
când în deşertăciunea unui timp
ne vom privi pustiu spre alt pustiu
un chip al nimănui spre-al nimănuia chip.

voi...

când lumea naşte lumi şi universuri pier
noi doi, de viaţă spâni rănim acelaşi cer
priviri tăioase dor, tăcerile mai mult
doar amintirea-nor mai plouă a trecut.
şi zile pierd; repet secunde fără rost
spoite de absent în zâmbetul anost.
de unde-atâtea uri, când în simţiri credeam?
ce lacăte la guri, ce fulgere în geam...
e toamnă, înţeleg şi mi-amintesc să mor
cu fiecare-ntreg ce-i decimat de dor.
e toamnă...ne va fi, cât vom uita de noi
în piept îmi vor stropi însingurate ploi.
să-ntreb de ce şi cum sau să blestem de sorţi?
zadarnic suflet scrum uitat de tot şi toţi...
să strâng din dinţi, să plâng crucea unei dorinţi?
degeaba, ca oricând, de tu încet mă uiţi.
voi rupe doar din zări fâşii de răsărit
ca fostele-mi visări să nu ajungă mit.
voi presăra cuvânt în tot ce mi-a rămas
să mai exist cât sunt, cât umbra-mi face pas.
voi (zic, abia crezând) voi face nefăcut
deşi abia mai sunt şi mâine nici atât.

ziduri

lasă-mi palmele să-ţi strângă în buchete sărutări
lasă-mi sufletul să-ţi şteargă  întuneric şi plecări
dimineţile nasc zile dar în dimineţi îmi sting
visul trist ce încă-mi umple sufletul de al tău jind.
iartă-mi genele-ncâlcite de priviri ce n-au curaj
strânge-mi buclele învinse peste umeri şi obraji
de nu crezi în sentimente ce pe buze mi le pun
desluşeşte frământarea trupului de zbor nebun
când cuvântul mi se sfarmă ca un stei în văi adânci
tu sărută-mă-n tăcere, după şoapte să nu plângi.
iar de voi  pleca şi mâine, către ce numeşti vecii
tu-mi fii singur adevărul dintr-un teanc de erezii

tu, secundă fără moarte ce uitarea n-o răzbate
tu, iubire fără  ziduri, fă-ţi în sufletu-mi cetate.

pierderi...

cărui pârâu îi eşti izvor
ce lin alunecă spre şes
fără să-i pese de-al meu dor
de când din amintiri m-ai şters?
cărei păduri îi eşti hotar
când brazii îmi suspină stins?
prin munţi de vise ce zadar
din ce-aveam verde mi te-a nins?
plâng  ierni şi toate-n mine trec
cu nopţi ce mă  vor sfâşia...
cum veşnicia s-o petrec
când mi-e infern absenţa ta?
gândeam că îţi voi fi pământ
sau cer sau orişice voieşti
dar ţi-am rămas doar un cuvânt
ce-ai vrea să-l spui dar nu-l grăieşti.

furtuni

mi-au crăpat norii
bubuind în geam
să strig voiam,
să fug
să...
dar n-am unde,
căci cerul meu e prea cuprins de nori
şi gândurile mi-s furtuni
şi tu...
şi tu, senin,
mi te răsfaţă răsărituri zeci
iar mie mi-s străine toate şi apus
ce dor îmi e de tine,
vântul nu ţi-a spus?
când ori de câte ori zâmbind revii,
poteci de alte braţe te îndeamnă...
cheamă...
şi tu pleci!
îmi crapă iarăşi cerurile
-veşti
nu îţi vor da
nici stele-n caleşti-.
nici vorbe mii
ele-ţi sunt mândre
nu mă vor a fi
decât o lună printre nori de lut
mă ţin deoparte
şi mi te păzesc,
de parcă te-aş răni...
când eu nu fac niic
decât
să te iubesc!